Regulamentul (CE) nr.593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I) a încercat să stabilească un set unitar de norme conflictuale cu caracter general tuturor obligaţiilor contractuale din materie civilă şi comercială, în situaţia când în legătură cu acestea se declanşează un conflict de legi. Menţionăm însă că primul articol stabileşte unele aspecte pe care Regulamentul nu le are în domeniul de aplicare, printre care şi contractele de asigurare ce decurg din activităţi desfăşurate de organizaţii, altele decât întreprinderile menţionate la art.2 din Directiva 2002/83/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 noiembrie 2002 privind asigurarea de viaţă, al căror obiect este de a plăti indemnizaţii persoanelor angajate sau liberprofesioniste care aparţin unei întreprinderi sau grup de întreprinderi, ori unui sector profesional sau interprofesional, în caz de deces, supravieţuire, întrerupere sau reducere a activităţii, sau în caz de boală profesională sau provocată de accidente de muncă. Pe de altă parte, Regulamentul tratează în mod distinct anumite tipuri de contracte care, datorită unor trăsături distinctive, se particularizează faţă de contractele obişnuite, printre care şi contractele de asigurare, pe care le vom analiza în continuare. Contractul de asigurare internaţională, este acel contract prin care o parte numită asigurat, în schimbul plăţii unei prime de asigurare, obţine din partea celeilalte părţi, numită asigurător, angajamentul că în cazul în care se produce riscul pentru care s-a plătit prima de asigurare, să plătească asiguratului sau unei terţe persoane, beneficiarului contractului de asigurare, o sumă de bani reprezentând contravaloarea prejudiciilor cauzate prin producerea riscului asigurat, elementul de extraneitate fiind reşedinţa obişnuită sau sediul asiguratului sau asigurătorului persoană fizică sau juridică. Regulamentul Roma I precizează faptul că şi în materia asigurărilor, acesta are vocaţie universală, în sensul că este aplicabil tuturor contractelor de asigurare, indiferent dacă riscul asigurat este situat sau nu într-un stat membru, atunci când se referă la riscuri majore, precum şi a tuturor celorlalte contracte care acoperă riscuri situate pe teritoriul statelor membre. În ceea ce priveşte înţelesul de risc major, Regulamentul face trimitere în art.7(2) la art.5 lit.(d) din Prima Directivă 73/239/CEE a Consiliului din 24 iulie 1973 de coordonare a actelor cu putere de lege a actelor administrative privind iniţierea şi exercitarea activităţii de asigurare generală directă, alta decât asigurarea de viaţă. Prin urmare, constatăm că Regulamentul face o distincţie între contractele de asigurare care acoperă riscuri majore şi contractele de asigurare care vizează riscuri obişnuite [1, p.110]. Diferenţa de tratament între cele două categorii de contracte se observă, pentru început, din faptul că în ceea ce le priveşte pe cele care acoperă riscuri majore, Regulamentul le analizează chiar dacă riscul asigurat este sau nu, situat într-un stat membru, pe când pentru cele ce acoperă riscuri obişnuite, dispoziţiile regulamentului devin aplicabile, doar atunci când riscul asigurat este situat pe teritoriul unui stat membru. Pe de altă parte, distincţia dintre cele două categorii de contracte se vede mai pregnant în ceea ce priveşte legea ce va guverna respectivul contract. Astfel, în ceea ce priveşte contractele care acoperă riscuri majore, vor fi guvernate, ca regulă generală, de legea aleasă de părţi (lex voluntatis). În schimb, în cazul contractelor de asigurare obişnuite, legiuitorul european nu a mai înţeles să confere părţilor aceeaşi libertate totală în a selecta legea care să guverneze contractul, acestea având posibilitatea de a opta pentru una din următoarele legi: a) legea oricărui stat membru în care este riscul asigurat în momentul încheierii contractului; b) legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită titularul poliţei de asigurare; c) în cazul asigurărilor de viaţă, legea statului membru al cărui cetăţean este titularul poliţei de asigurare; d) pentru contractele de asigurare care acoperă riscuri limitate la evenimente care survin într-un alt stat membru decât cel în care este situat riscul, legea respectivului stat membru; e) în cazul în care titularul poliţei dintr-un contract căruia i se aplică prezentul alineat exercită o activitate comercială sau industrială ori o profesie liberală, iar contractul de asigurare acoperă două sau mai multe riscuri legate de respectivele activităţi şi sunt situate în state membre diferite, legea oricăruia dintre statele membre în cauză sau legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită titularul poliţei. În situaţiile de la lit. a), b) sau e), părţile se pot prevala de o libertate mai mare în privinţa legii aplicabile contractului de asigurare, acordată de statele membre. În cazul în care părţile nu îşi aleg legea aplicabilă contractului de asigurare, Regulamentul procedează, aşa cum a făcut-o şi în reglementarea generală, la o localizare obiectivă a legii aplicabile, păstrându-se distincţia între contractele ce acoperă riscuri majore şi contractele obişnuite. n ceea ce priveşte contractele care acoperă riscuri majore, în lipsa voinţei părţilor de a alege o lege, contractul va fi cârmuit de legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită asigurătorul. Totuşi, când din ansamblul circumstanţelor cauzei, rezultă că acel contract are legături mai strânse, în mod vădit, cu altă ţară, se va aplica legea acelei ţări. În ceea ce priveşte contractele de asigurare obişnuite, atunci când părţile nu au ales legea aplicabilă, contractul urmează a fi guvernat de legea statului membru în care este situat riscul în momentul încheierii contractului. În accepţiunea Regulamentului, ţara în care este situat riscul este determinată în conformitate cu art.2, lit.(d) din a Doua Directivă 88/357/CEE a Consiliului din 22 iunie 1988 de coordonare a actelor cu putere de lege şi actelor administrative privind asigurarea generală directă, alta decât asigurarea de viaţă, de stabilire a dispoziţiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a libertăţii de a presta servicii, modificată prin Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European şi a Consiliului. În cazul asigurărilor de viaţă, ţara în care este situat riscul este ţara angajamentului în sensul art.1 alin.(1) lit. g) din Directiva 2002/83/CE. Regulamentul mai prevede şi o situaţie specială generată de faptul că pot exista situaţii în care un stat membru al Uniunii Europene poate impune, prin legislaţia sa internă din domeniul asigurărilor, obligativitatea asigurării pentru anumite categorii de riscuri [2, p.288]. În această situaţie, Regulamentul precizează faptul că contractul de asigurare, pentru a fi valabil trebuie să respecte dispoziţiile prevăzute de legislaţia statului care impunea acea obligaţie de asigurare. În consecinţă, atunci când legea statului membru în care este situat riscul, adică legea care urma să reglementeze contractul, în cazul localizării obiective, conţine dispoziţii contrare celor din legislaţia statului membru care impunea obligaţia de a încheia o asigurare, va prevala reglementarea din statul care instituia obligaţia. Totodată, Regulamentul oferă posibilitatea oricărui stat membru de a stabili ca atunci când legislaţia sa impune o obligaţie de asigurare într-un anumit domeniu, contractul să fie reglementat de acea lege şi nu de legea ce urma să guverneze contractul pe baza localizării subiective sau obiective. Domeniul de aplicare a legii contractului de asigurare cuprinde, pe lângă aspectele generale, şi următoarele elemente specifice: posibilitatea persoanei prejudiciate de a introduce acţiunea de despăgubire direct împotriva asiguratorului de răspundere civilă; subrogaţia asigurătorului şi regresul faţă de terţul vinovat de producerea riscului; cesiunea sau gajarea poliţei de asigurare; regimul declaraţiei de risc; cauzele de suspendare sau de reziliere a contractului; decăderea asiguratului din dreptul de a obţine asigurarea.