Pentru a fi posibilă realizarea eficientă a diferenţierii dintre tranzacţia de împăcare din cadrul procedurii în acţiune civilă şi tranzacţia de împăcare în cadrul procedurii insolvabilităţii, este necesar a analiza caracterele specifice tranzacţiilor încheiate în ordinea acţiunii civile, şi deja în legătură cu acestea să găsim soluţie la problema care ne interesează.Liberul consimţământ al părţilor la încheierea tranzacţiei de împăcare. Principiul libertăţii contractului, consfinţit de art.667 Codul civil al Republicii Moldova, în măsură deplină se realizează la încheierea tranzacţiei de împăcare. Dat fiind faptul că tranzacţia de împăcare, în esenţa sa, reprezintă o instituţie de drept material civil, subiecţii ei, conform regulii generale, sunt absolut liberi în alegerea condiţiilor şi în stabilirea clauzelor contractuale care vor sta la baza tranzacţiei. Orice constrângere, atât fizică, cât şi morală, contravine naturii tranzacţiei de împăcare, care trebuie, în mod obligatoriu, să reflecte conţinutul negociat şi liber exprimat de către subiecţi. Tranzacţia încheiată în cadrul procedurii de insolvabilitate însă face excepţie de la regula respectivă, dat fiind faptul că pentru încheierea valabilă a acesteia, este necesar consimţământul nu al tuturor părţilor, ci al majorităţii acestora, or în conformitate cu prevederile art.162 alin.(2) al Legii insolvabilităţii „Hotărârea privind încheierea tranzacţiei între participanţii la procesul de insolvabilitate se adoptă de adunarea creditorilor cu majoritatea simplă de voturi ale creditorilor chirografari validaţi în conformitate cu tabelul creanţelor şi cu votul unanim al creditorilor garantaţi”. Deci tranzacţia încheiată în cadrul procedurii de insolvabilitate se bazează nu pe voinţa şi liberul consimţământ exprimat de părţi, ci pe voinţa majorităţii şi pe prevederile legii, care impune obligaţia tuturor creditorilor de a se obliga prin acest contract, chiar şi celor care s-au opus încheierii. Cu alte cuvinte, chiar şi creditorul care a votat contra încheierii tranzacţiei este obligat să respecte şi să execute clauzele tranzacţiei, or conform prevederilor art.162 alin.(7) al Legii insolvabilităţii „Nu se permite refuzul unilateral de a executa tranzacţia intrată în vigoare”. Reciprocitatea concesiilor. Problema introducerii în tranzacţia de împăcare a unor cedări reciproce este una controversată în literatura de specialitate. Unii autori, printre care G.Şerşenevici [1, p. 343], consideră că cedarea reciprocă de către părţi în cadrul tranzacţiei de împăcare este indispensabilă încheierii acesteia. „Fiecare cocontractant se dezice, în parte, de un drept al său, urmărind o dezicere similară din partea celeilalte părţi. Unde nu există reciprocitate, acolo nici nu există împăcare, ci doar donaţie. De aceea nu se admite sintagma „încetarea procesului prin împăcare”, atunci când reclamantul în şedinţa de judecată îşi micşorează pretenţiile, pe care pârâtul cade de acord să le execute, fără a se pronunţa o hotărâre judecătorească, neoferind nimic în schimb”. De aceeaşi părere este şi Е.А. Nefediev, care accentua că pentru a fi admisă tranzacţia de împăcare, cedările trebuie să fie mutuale. Fiecare dintre părţi trebuie să renunţe la unele solicitări sau beneficii şi, totodată, să recunoască unele pretenţii ale oponentului sau să-i acorde anumite beneficii [2, p.10]. În lipsa concesiilor reciproce, convenţia nu este o tranzacţie; ea este lipsită de autoritatea de lucru judecat. Ea constituie, sau un contract valabil de o altă natură (donaţie, vânzare...), în aşa fel încât judecătorul îl va recalifica, sau o renunţare nulă [3, p.560]. Alţi autori însă concluzionează că printre condiţiile de validitate a tranzacţiei de împăcare nu pot fi introdusă ca cerinţă obligatorie cedările şi renunţările reciproce. Pe această poziţie este autorul rus А.I. Zincenko, care menţionează că caracterul reciprocităţii nu corespunde esenţei juridice a tranzacţiei de împăcare încheiate de părţi; dacă am admite necesitatea concesiilor reciproce, ne-am ciocni cu situaţia că instanţele de judecată la admiterea tranzacţiei de împăcare vor fi obligate să constate aceste concesii, iar în lipsa lor să refuze admiterea [4, p. 23]. Dacă am racola ideea necesităţii concesiilor reciproce cu prevederile legislaţiei Republicii Moldova în vigoare, am constata că aceasta ar contraveni normelor juridice proceduralcivile, or în conformitate cu prevederile art.60 alin.(5) CPC RM, instanţa nu va admite tranzacţia de împăcare doar dacă clauzele ei contravin legii, încalcă drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, interesele societăţii sau ale statului. Respectiv, sarcina constatării existenţei unor concesii nu poate fi impusă instanţei de judecată, iar lipsa acestora nu-i permite instanţei să refuze aprobarea tranzacţiei. Uneori, tranzacţia de împăcare poate consta în concretizarea şi tălmăcirea raportului juridic existent, care este înţeles diferit de către părţi, motiv pentru care au apărut poziţii contradictorii la realizarea lui; deci în cazul respectiv, cu toate că nu se urmăresc oarecare concesii, considerăm că instanţa nu ar fi în drept să refuze admiterea tranzacţiei. În cazul tranzacţiei de împăcare în procedura insolvabilităţii nu există concesii reciproce, deoarece toate cedările se fac în folosul debitorului, nu şi al creditorilor. Pornind de la prevederile legislaţiei în vigoare a RM, această idee se desprinde chiar din conţinutul art.165 alin.(2) al Legii insolvabilităţii „Cu acordul individual al creditorului, tranzacţia poate să conţină dispoziţii de stingere a obligaţiilor debitorului prin compensare, prin confuziune, prin remitere totală sau parţială a datoriei, prin novaţie, prin convertire a datoriilor în cote-părţi din capitalul statutar al debitorului sau în acţiuni, prin convertire în acţiuni a obligaţiilor şi a altor titluri de valoare, prin alte modalităţi legale de stingere a creanţei, dacă modalitatea de stingere a obligaţiilor nu încalcă drepturile altor creditori, ale căror creanţe au fost incluse în tabelul de creanţe şi au fost validate”. Însă pe bună dreptate, în literatura de specialitate [5, p.194] s-a menţionat precum că principala cedare în favoarea debitorului ar fi oferirea acestuia a posibilităţii de a-şi păstra şi a-şi continua activitatea, precum şi menţinerea calităţii acestuia de subiect al raporturilor juridice, ca urmare a încetării procesului de insolvabilitate după admiterea tranzacţiei de împăcare. Scopul încheierii tranzacţiei de împăcare reprezintă soluţionarea litigiului apărut. În cele ce urmează, nu poate fi admisă tranzacţia de împăcare de către instanţa de judecată prin care litigiul nu se stinge în fond, sau o asemenea tranzacţie de împăcare care va fi imposibil de a fi executată datorită neclarităţilor şi incertitudinii conţinutului său. Tranzacţia de împăcare în cadrul procedurii de insolvabilitate este încheiată de fapt în lipsa unui litigiu, or existenţa şi întinderea creanţelor creditorilor nu se pun la îndoială, acestea fiind incluse în tabelul definitiv al creanţelor, validat de instanţa de insolvabilitate. Această idee se întăreşte prin prevederile art.165 alin.(1) Legea insolvabilităţii, care dispune că „Tranzacţia trebuie să conţină dispoziţii cu privire la modul şi la termenele de achitare a creanţelor validate”. În final, în urma unei analize succinte a prevederilor legii insolvabilităţii şi a opiniilor doctrinare, aceste câteva aspecte relevate ne permite deja să concluzionăm că cu toate că tranzacţia de împăcare încheiată în cadrul procedurii în acţiunea civilă şi tranzacţia încheiată în cadrul procedurii insolvabilităţii au un scop comun, care pe scurt poate fi definit ca „împăcarea părţilor”, şi cu toate că asupra lor, în egală măsură, sunt aplicabile aceleiaşi norme juridice (1331-1338 Cod civil), acestea de facto se deosebesc radical, tranzacţia din cadrul procedurii insolvabilităţii deviind de la sensul tranzacţiei relevat de ştiinţa dreptului civil şi a dreptului procesual civil.