Contractul de vânzare-cumpărare este o categorie specifică care a evoluat din contractul de schimb – în fundamentul căruia își are sorginte. Practic, majoritatea elementelor contractului de vânzare-cumpărare din dreptul contemporan își au izvorul din dreptul roman. De exemplu: subiecții, determinarea obiectului, garanții de evicțiune, consensualitatea, prețul etc. [7, p.426]. Odată cu apariția monedei în sensul apropiat celui actual, vânzareacumpărarea capătă sensul schimbului unui lucru (res) contra unei valori monetare – preț (pretium). Dreptul roman clasic atribuia vânzarea-cumpărarea contractelor consensuale. În baza contractului de vânzare-cumpărare (emptio et venditio) o parte, numită vânzător (venditor), se obligă să transmită altei părți, numită cumpărător (emptor), un bun (merx), iar cumpărătorul se obligă să plătească pentru acest bun o cantitate de metal numită preț (pretium) [1, p.11]. Codul civil al Republicii Moldova ne dă noţiunea contractului de vânzarecumpărare în art. 753 alin. (1): ,,Prin contractul de vânzare-cumpărare, o parte (vânzător) se obligă să predea un bun în proprietatea celeilalte părţi (cumpărător), iar aceasta se obligă să preia bunul şi să plătească preţul convenit”. Considerăm că această definiţie nu este completă, de aceea vom analiza toate definiţiile pe care le-am găsit. Codul civil din 26.12.1964 în art. 238 ne propunea o altă definiție: „În baza contractului de vânzare-cumpărare vânzătorul se obligă să remită cumpărătorului proprietatea unui bun, iar cumpărătorul se obligă să primească bunul și să plătească pentru el o anumită sumă de bani” [5, p.96]. Noul Cod civil al României intrat în vigoare la 01.10.2011, reglementează în titlul IX – diferite contracte speciale, la art.1650 noțiunea de contract de vânzare-cumpărare în felul următor: „Contractul de vânzare-cumpărare este acel contract prin care o persoană – numită vânzător – transferă un drept altei persoane – numită cumpărător – în schimbul obligației acesteia din urmă să achite un preț în bani” [10]. Codul civil al Federaţiei Ruse în art.454, alin.(1) menţionează: ,,În contractul de vânzare-cumpărare o parte (vânzătorul) se obligă să transmită bunul (marfa) în proprietatea celeilalte părţi (cumpărător), iar cumpărătorul se obligă să primească bunul şi să plătească pentru el o sumă de bani numită preţ” [11]. Aşadar, cum am observat din definiţiile date supra, doar în varianta propusă de legiuitorii români se vorbeşte despre proprietarul bunului vândut. Şi anume, legea română ne spune că proprietar al bunului trebuie să fie nemijlocit vânzătorul, pe când celelalte definiţii lasă sub tăcere acest lucru, lăsând la discreţia noastră interpretarea. Faptul că în varianta română, din noţiune reese că cumpărătorului nu-i revine obligaţia de a prelua bunul, ci doar de a plăti o sumă de bani, nu înseamnă că el are dreptul de a lăsa bunul cumpărat, ci totuşi este obligat de a-l prelua.Tot un lucru destul de important este că, prin contractul de vânzarecumpărare nu se transmite, un bun, sau dreptul de proprietate asupra acestui bun cum este menţionat în noţiuni, ci se transmit toate drepturile care există asupra acestui bun la momentul vânzării. Acum vom vedea ce ne spune şi literatura de specialitate. Prin contractul de vânzare-cumpărare, o parte (vânzător) se obligă să predea un bun în proprietate celeilalte părți (cumpărător), iar aceasta se obligă să preia bunul și să plătească prețul convenit (art.753 alin.(1) CC). Bunuri, conform art.285 CC RM, sunt recunoscute toate lucrurile susceptibile apropierii individuale sau colective, precum și drepturile patrimoniale [9]. Doctrinele moderne aparținând diferitelor sisteme de drept propun definiții mai mult sau mai puțin, asemănătoare cu cele legale ale contractului de vânzare-cumpărare. Astfel, Camelia Toader definește contractul de vânzare-cumpărare ca fiind „acel contract prin care una dintre părți – vânzătorul – transmite celeilalte părți – cumpărătorul – un drept în schimbul unei sume de bani, numită preț” [4, p.11]. Pe de alta parte, Iosif R. Urs și S. Angheni îl definesc ca fiind „un acord de voință, care se realizează între două părți numite vânzător și cumpărător, prin care vânzătorul se obligă în principal, să predea lucrul vândut, iar cumpărătorul se obligă să plătească prețul lucrului” [6, p.12]. Pornind de la definițiile care sunt expuse supra, vedem în fond relevarea indicilor principali definitorii ai contractului de vânzare-cumpărare. Totodată, este important de menționat faptul că prin contractul de vânzare-cumpărare, pe lângă transmiterea dreptului de proprietate, are loc transmiterea și a altor drepturi legate de bunul vândut, inclusiv și grevările care țin de acest bun [5, p.97]. Prin urmare, ar trebui să acordăm atenție și definiției propuse de autorii D. Macovei și M.S. Striblea care propun următoarea definiție: „contractul de vânzare-cumpărare este acel contract în baza căruia o persoană, numtă vânzător, strămută (transferă) și garantează altei persoane, numită cumpărător, dreptul său de proprietate asupra unui bun sau alt drept real ori drept de creanță, sau dreptul asupra unei universalități juridice, cumpărătorul obligându-se în schimb a plăti vânzătorului o sumă de bani, numită preț” [3, p.13]. Totodată, menționăm și definiția propusă de Dan Chirică, care menționează că vânzarea-cumpărarea este acel contract prin care una din părți (vânzătorul) transmite celeilalte părți (cumpărătorul), în schimbul unei sume de bani numită preț, un drept de proprietate asupra unui lucru anume sau asupra unei universalități juridice – cuprinzând drepturi și obligații –, un alt drept real, un drept de creanță sau o acțiune în justiție cu caracter patrimonial împreună cu dreptul litigios aferent [2, p.6]. Acceptăm această definiție în măsura în care se armonizează cu prevederile legislației civile a Republicii Moldova.