După ani de război, de luptă cu foamea şi mizeria, omenirea începea să înţeleagă că trebuie să-şi construiască un sistem de apărare împotriva acestor lucruri fanatice ale începutului de secol. Aşa apare, în mod semnificativ, prin Tratatul de la Versailles, Liga Naţiunilor şi Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM). Crearea Organizaţiei Internaţionale a Muncii constituie rezultatul unui lung proces al ideilor sociale care au cunoscut în această perioadă intensităţi semnificative. Creată în 11 aprilie 1919, Organizaţia Internaţională a Muncii urmărește de peste un secol activitatea în domeniul justiţiei sociale, şi în acelaşi timp, este un factor hotărâtor în asigurarea păcii mondiale. Considerată astăzi drept o veritabilă conştiinţă socială a umanităţii [1], OIM a devenit o prezenţă marcantă în cadrul relaţiilor internaţionale, consacrată promovării normelor internaţionale de muncă şi securității sociale. OIM deţine competenţa generală în domeniul muncii, pe primul loc plansându-se elaborarea normelor internaţionale în materie. Elementul esenţial care a asigurat o implicare progresistă a OIM în rezolvarea marilor probleme sociale ale lumii l-a constituit prezenţa reprezentanţilor partenerilor sociali din statele membre în întreaga activitate a Organizaţiei Internaţionale a Muncii. OIM a apărut pe un teren gol, iar ideea unei legislaţii internaţionale în domeniul muncii are o vechime considerabilă. Ideea unei legislaţii internaţionale în domeniul muncii a evoluat în paralel cu Dreptul muncii [2] . Se consideră că ideea unei legislaţii internaţionale a muncii a aparţinut filosofului Robert Owen care a încercat în propria uzină să-şi materializeze propriile idei. Pentru precursorii care şi-au adus contribuţia pentru a prinde formă această idee se mai numără şi J.A. Blangui, L.R. Vilernie, Daniel Le Grand, E.Ducpetiaux. Adoptarea unei legislaţii internaţionale de muncă a reieșit din adoptarea unor legislaţii naţionale în domeniul muncii. Astfel, apare în Germania, în 1839 prima lege privind munca copiilor, urmată de cea din Franţa în 1841. Franţa va fi prima ţară care va hotărî şi reducerea zilei de muncă în fabrici pentru muncitori la 12 ore, în 1848. În România este cunoscut faptul că sub influenţa ideilor socialiste a fost elaborată o legislaţie a muncii, cum ar fi, de remarcat, Legea minelor – partea asigurărilor muncitoreşti – din 1895, Legea privind repausul duminical din 1897 şi 1910, Legea asupra muncii minorilor şi femeilor din 1906, Legea asigurărilor muncitoreşti din 1912. Pe plan internaţional, în această perioadă în care în ţările vest-europene se dezvoltă din ce în ce mai mult ramura industrială, proletariatul, clasa muncitorilor, devine o forţă şi începe să joace un rol important pe scena politică a lumii căpătând conştiinţa solidarităţii sale, începe să utilizeze armele politice şi sociale pe care le dobândise: buletinul de vot, asociaţia profesională, sindicatul. În 1897 se derulează două congrese în parale, unul muncitoresc la Zurich şi altul ştiinţific la Bruxelles, ambele pledând pentru un oficiu internaţional pe problemele muncii. După trei ani se decide constituirea Asociaţiei internaţionale pentru protecţia legală a muncitorilor şi un oficiu internaţional al muncii. Aceste „organisme„ dacă le putem numi aşa, pun întreaga lor activitate în scopul apariţiei şi formării Organizaţiei Internaţionale a Muncii [3].Odată cu declanşarea primei conflagraţii mondiale, a apărut şi o recrudescenţă a problemelor sociale fapt ce a determinat amplificarea preocupărilor pentru soluţionarea acestora atât pe plan naţional cât şi internaţional. Pe parcursul celor patru ani de război, organizaţiile sindicale şi muncitoreşti de cele mai diverse orientări şi tendinţe discutaseră probleme legate de îmbunătăţire a condiţiilor de muncă şi de viaţă ale salariaţilor. Principalele probleme discutate se canalizau pe două direcţii: crearea condiţiilor ca prin reglementarea păcii să se asigure şi condiţiile ţinerii unui congres muncitoresc și includerea în tratatul de pace a unor clauze care să amelioreze condiţiile de muncă ale lucrătorilor. În contextul negocierilor de pace, la cererea sidicatelor din mai multe ţări, Conferinţa de pace din 1919 a stabilit cu acest prilej şi o Comisie a legislaţiei internaţionale a muncii. Această comisie era formată din 15 membri (mari personalităţi ale mişcării sindicale americane, franceze, belgiene) şi după o perioadă foarte scurtă de activitate a adoptat pe baza unui proiect prezentat ca fiind Partea a XII-a a Tratatului de pace de la Versailles, Constituţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Acest lucru explică preocuparea unor guverne (Franţa, Anglia, Germania) de a avansa proiecte privind clauzele de muncă, de natură să fie luate în discuţie de către Conferinţa de pace. Conferinţa de pace încredinţează pentru prima dată unei comisii speciale sarcina de a analiza şi de a propune măsuri în legătură cu reglementarea internaţională a muncii. Dispoziţiile părţii a XII-a din Tratatul de la Versailles sunt integral reproduse în Partea a XIII-a din Tratatul de la SaintGermain din 10 septembrie 1919 (art. 332-372); şi în Tratatul de la Trianon din 4 mai 1920 (art. 315-355). La 29 octombrie 1919 la Washington are loc prima sesiune a Organizaţiei Internaţionale a Muncii care adoptă prin voturile delegaţilor celor 42 de ţări membre şase convenţii internaţionale care aveau o extremă importanţă privind legislaţia internaţională a muncii. Prin normele sale Organizaţia Internaţională a Muncii avea menirea să ocrotească o valoare fundamentală, unică – forţa de muncă. Organizaţia Internaţională a Muncii pe fundalul puternicelor frământări sociale, pe faptul că proletariatul câştigă tot mai mult teren în disputa cu clasa conducătoare şi cea politică, nu a fost văzută de la început de toţi ca fiind un lucru important, ci mai mult ca ,,text diplomatic”. Totuşi, datorită presiunii continue a proletariatului, organizaţia a devenit o realitate. Evoluţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii a fost posibilă datorită maturizării mişcării sindicale şi cu existenţa concomitentă a altor factori favorabili dezvoltării, care au făcut ca aceasta să nu dispară, cum a fost cazul şi altor organizaţii apărute pe lângă Liga Naţiunilor. Evoluţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii poate fî privită ca o evoluţie continuă cu progrese şi regrese, în funcţie de perioadele istorice peste care a trecut. Această evoluţie poate fi urmărită şi în funcţie de perioadele de timp pe care le traversează, de dezvoltarea procesului tehnologic cât şi în raport cu diversificarea luptei sindicale. Putem astfel exemplifica câteva puncte de răscruce: criza privind competenţa; criza principiului tripartismului; retragerea SUA din Organizaţia Internaţională a Muncii din 1974. O perioadă foarte importantă în evoluţia şi activitatea Organizaţiei Internaţionale a Muncii este reprezentată de perioada dintre cele două războaie mondiale. Organizaţia Internaţională a Muncii şi-a consacrat întreaga activitate procesului de elaborare a convenţiilor şi recomandărilor. Acest proces a presupus, în primul rând, strângerea, analiza şi sistematizarea unor informaţii privitoare la munca din întreaga lume pentru ca aceasta să poată ulterior emite anumite reguli şi care să poată fi încorporate legislaţiilor ţărilor membre în folosul progresului social. O perioadă mai puţin fastă privind evoluţia OIM a fost în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, când elaborarea normelor internaţionale a fost întreruptă, iar activitatea de strîngere a informaţiilor mult diminuată. OIM s-a întrunit doar de două ori în 1941 când s-a stabilit planul de măsuri pentru perioada de după încetarea războiului şi în 1944 şi a fost adoptată şi ,,Declaraţia de la Philadelphia” prin care au fost redefinite scopurile şi principiile OIM dintre care amintim: ― munca nu este o marfă; ― libertatea de asociere şi expresie este o condiţie indispensabilă de progres; ― sărăcia oriunde s-ar afla reprezintă un pericol pentru prosperitatea tuturor; ― lupta împotriva lipsurilor trebuie purtată cu energie deosebită în sânul fiecărei naţiuni.