Necesitatea imperioasă de a delimita componenţa de infracţiune consemnată la art.197 CP RM de componenţa de infracţiune prevăzută la art.288 CP RM rezidă în evitarea erorilor de calificare a faptelor prejudiciabile în baza articolelor menţionate mai sus, care sunt exprimate prin acţiuni de distrugere sau deteriorare a bunurilor. Ca rezultat al contrapunerii conţinutului legal al infracţiunii de distrugere sau deteriorare intenţionată a bunurilor şi a infracţiunii de vandalism, putem deduce următoarele particularităţi distinctive. Obiectul juridic generic al infracţiunii prevăzute la art.197 CP RM îl formează relaţiile sociale cu privire la patrimoniu (capitolul VI al părţii speciale a Codului penal), pe când obiectul juridic generic al infracţiunii de la art.288 CP RM îl constituie relaţiile sociale cu privire securitatea publică şi ordinea publică (capitolul XIII al părţii speciale a Codului penal). Relaţiile sociale cu privire la substanţa, integritatea şi potenţialul de utilizare a bunurilor formează obiectul juridic special al infracţiunii de la art.197 CP RM [1, p.980], spre deosebire de cel al infracţiunii de vandalism, care are un obiect juridic special multiplu, şi anume, relaţiile sociale cu privire la ordinea publică, cel principal, pe când cel secundar îl formează relaţiile sociale cu privire la moralitatea şi estetica publică [2, p.704]. Graţie caracterului multiplu al obiectului juridic special al vandalismului, deducem că infracţiunea prevăzută la art.197 CP RM dispune de un pericol social mai redus, în comparaţie cu infracţiunea prevăzută la art.288 CP RM. Această disociere rezultă şi din evaluarea categoriilor, cuantumurilor şi limitelor sancţiunilor stabilite de legiuitor pentru componenţele de infracţiune nominalizate. Pentru consolidarea ideatică a celor subliniate, ne serveşte şi analiza componenţelor similare din Codul penal italian, unde în conţinutul a două articole regăsim consemnări similare ce privesc aceleaşi semne obiective ale ambelor infracţiuni analizate. Astfel de exemplu, în art.635 CP al Italiei, este incriminată fapta de distrugere („Danneggiamento”) şi, corespunzător în art. 639 CP al Italiei, este supusă răspunderii şi pedepsei penale fapta de deteriorare şi pângărire a lucrurilor altei persoane („Deturpamento e imbrattamento di cose altrui”) [3]. Desigur că componenţele exemplificate din legea penală italiană conţin şi alte semne obiective şi subiective divergente de cele prevăzute în Codul penal al Republicii Moldova, dar pericolul social este evaluat de ambii legiuitori în mod similar. Pericolul social al infracţiunii prevăzute la art.197 CP RM este determinat, în primul rând, de urmările prejudiciabile manifestate în proporţii mari. Tocmai acest semn a şi constituit temei de consacrare a ilicitului penal. O deducem din prevederea de la art.104 Cod contravenţional – „Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor străine”. De aici, o altă deosebire: dacă vandalismul (art.288 CP RM) este o infracţiune cu componenţă formală, atunci distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor (art.197 CP RM) este o infracţiune cu componenţă materială, fapt care denotă că şi momentul de consumare este diferit. Fireşte, vandalismul poate fi cauzator de daune, însă acestea, spre deosebire de infracţiunea prevăzută la art.197 CP RM, nu au nicio relevanţă la încadrare. Dacă în cazul infracţiunii de la art.197 CP RM, legiuitorul incriminează fapta propriu-zisă pentru asigurarea realizării plenare a dreptului de proprietate, în cel de-al doilea caz, legiuitorul îşi exprimă preocuparea pentru asigurarea ordinii publice, a moralităţii şi esteticii publice. Or, modalităţile faptice ale vandalismului se pot exprima în geamuri sparte, graffiti [4], deteriorarea vehiculelor de uz public, deteriorarea panourilor publicitare, semne stradale, elemente de structură ale construcţiilor, precum şi staţiile transportului public şi pe edificii din locurile publice etc. Un alt element delimitativ este obiectul material al infracţiunilor analizate. În cazul în care făptuitorul distruge sau deteriorează bunurile proprietatea persoanei fizice, nu suntem în prezenţa componenţei de infracţiune de la art.288 CP RM. Aceasta deoarece, aşa cum rezultă din dispoziţia art.288 CP RM, entitatea materială care suportă influenţă nemijlocit infracţională imprimă o destinaţie publică. Or, obiectul material al infracţiunii de vandalism în varianta-tip poate fi: edificiile sau alte încăperi, bunurile din transportul public sau din alte locuri publice, iar în varianta agravată de la lit.c) alin.(2) art.288 CP RM – bunurile care au o valoare istorică, culturală sau religioasă. Dacă sunt distruse bunuri ori se pângăresc încăperi care nu au o destinaţie publică, nu sunt de uz sau interes public, deşi la momentul săvârşirii faptei se aflau în loc public, constituind proprietate privată, cele comise trebuie încadrate în conformitate cu art.197 CP RM, cu condiţia ca daunele cauzate să exceadă cuantumul de 50.000 lei. Dintr-o perspectivă comparată, consemnăm că, obiectul material al infracţiunii de vandalism consacrat în art.214 CP al Federaţiei Ruse nu-l poate forma bunurile mobile, dacă nu au fost deteriorate, deopotrivă cu obiectele din natură, iar în cazul în care obiectul atentării nu se referă la elemente de construcţie, ci la obiecte ce se află în interior (marfa), cele comise pot fi calificate ca distrugerea sau deteriorarea proprietăţii străine [5, p.123]. Într-o subsecventă analiză, infracţiunile supuse comparării se disting şi prin alte semne obiective. Bunăoară, latura obiectivă a infracţiunii de la art.197 CP RM are două modalităţi normative alternative, care se pot realiza atât prin acţiune, cât şi prin inacţiune, ceea ce nu e posibil în cazul infracţiunii de la art.288 CP RM. Respectând aceeaşi linie de cercetare, delimităm în cazul vandalismului acţiunea de nimicire a bunurilor din transportul public sau din alte locuri publice, cât şi pângărirea edificiilor şi a altor încăperi. În literatura de specialitate, s-a reţinut că, termenul „nimicire” utilizat în norma legală este identic celui de „distrugere”, iar „pângărirea” este aceeaşi „deteriorare” [6, p.109]. Considerăm că pângărirea comportă în sine mai multe conotaţii semantice şi anume, aceasta presupune acţiuni care au ca scop reducerea considerabilă a calităţilor estetice a edificiilor sau a altor încăperi, comisă pentru a demonstra lipsa de respect faţă de cei din jur, faţă de civilizaţie, de valorile materiale şi morale, acestea având un caracter pervers, cinic şi sfidător. Aceeaşi orientare se reţine în ipoteza nimicirii bunurilor în transportul public sau în alte locuri publice. Latura subiectivă a infracţiunii de la art.197 CP RM se caracterizează prin vinovăţie sub formă de intenţie directă sau indirectă, pe când în cazul infracţiunii de vandalism aceasta se caracterizează prin intenţie directă [7, p.707]. Considerăm că motivele huliganice în cazul infracţiunii de la 288 CP RM au un caracter obligatoriu, iar celelalte motive posibile admiţându-se în subsidiar. În opoziţie, infracţiunea prevăzută la art.197 CP RM, nu poate fi comisă având la bază o motivaţie huliganică. Motivele celei din urmă infracţiuni pot consta în: ură, răzbunare, invidie, dispreţ, resentimente faţă de un subiect concret, grup naţional, etnic, interes material. Acestea prevalează motivul de destabilizare a ordinii publice şi a subminării securităţii publice. Subiect al infracţiunii de vandalism este unul general (necircumstanţiat). În cazul infracţiunii prevăzute la art.197 CP RM, regula generală este că subiectul nu dispune de calităţi speciale, cu excepţia alin.(3) art.197 CP RM – administrator al băncii.