În prezent, se resimte un avânt puternic al libertății de exprimare, apanaj categoric al fenomenului literar douămiist, chiar dacă persistă încă discuţiile cu privire la existența/nonexistența acestei generații. Urmărind cristalizarea noii paradigme poetice în raport cu cea precedentă (optzecistă/postmodernistă), pot fi semnalate o serie de trăsăturile comune, cum ar fi prozaismul, limbajul tranzitiv, funcția exploratorie a realității etc., ca temei pentru promovarea tezei despre existenţa unei singure generații cu două faze distincte, douămiismul reprezentând Biedermeierul postmodernismului, în opinia lui Radu Vancu. Totuşi, dincolo de asemănările evidente, poezia de după 2000 se impune prin mărci definitorii, printre care: autobiografismul vădit; prozaismul expus pe larg, prolix, alteori concis, metaforic; limbajul tranzitiv, colocvial, influențat de mediu (asemănător cu cel al optzeciștilor); înfăţişarea omului gregar, social; sinceritatea care sfidează tabuurile şi le „digeră” ca pe un exercițiu vital; naturalismul în descrierea exuberantă a corporalității versus metafizica, corpul fiind unica materie sigură în travaliul cunoașterii de sine, perceput ca alteritatea eului, or, cum opinează Gheorghe Crăciun, „ca să poată exprima ceea ce trebuie exprimat, cuvântul trebuie să treacă întâi prin corp, prin sensibilitatea lui existenţială şi socială” [1, p. 419]. O direcţie importantă în contextul generaţiei douămiiste este poezia feminină, care depăşeşte tot mai ferm stereotipurile tematice, stilistice şi de viziune (dragostea neîmpărtășită, maternitatea, docilitatea sau agresivitatea față de autoritatea bărbatului, eradicarea și instituirea unui sistem nou axiologic, spiritul combativ împotriva obtuzității sistemului social etc.). Acest lucru se realizează prin echilibrarea enzualității şi a cerebralității (perspectiva animus-anima, Yin-Yang, Ha-Tha, Shakti-Shiva sau Luna-Soarele în viziunea occidentală), drept cumpănă catalizatoare întru revendicarea unei partituri originale şi canonizarea scriiturii feminine. Această direcţie este ilustrară, în mare parte, de poete de peste Prut: Elena Vlădăreanu, Moni Stănilă, Ruxandra Novac, Diana Geacăr, Domnica Drumea, Ana Dragu, Andra Rotaru, Livia Roșca, Adela Greceanu, Miruna Vlada, Ofelia Prodan. În Republica Moldova, deşi nu s-a coagulat încă o generație poetică propriu-zisă, semnalăm totuşi o serie de volume publicate după 2000, în care se pot identifica trăsături relevante ale douămiismului: Margareta Curtescu, Silvia Goteanschii, Diana Iepure, Călina Trifan, Liliana Armașu, Aura Maru ș.a. Ilustrative sunt şi ultimele volume ale Irinei Nechit, îndeosebi Copilul din mașina galbenă (Cartier, 2010), în care amintirile, biografismul, expunerea liberă și „poezia de notație”, ca mărci ale poeziei douămiiste, oferă mai multă autenticitate și expresie. Autoarea este un „nume important al poeziei de azi” [2, p. 68] în virtutea viziunii originale asupra lumii, în „persistența în imagine” [3, p. 44], care creează un univers flotant, configurat de două realități suprapuse. Eroul liric este deseori observatorul incapacității umane de avedea, fiind atras de largul apelor, care reprezintă imensitatea din „cântece subacvatice”. Eul asamblează lumea cu obiecte ce-i oferă acces spre fabulos, spre un „onirism realist” ce dezvăluie adevărul doar pe jumătate. E o eroare în parcurgerea acestui drum, sugerată, spre final, de barca în care dăinuie îngerii și se pierd scufundându-se (Îngerul subacvatic). Textul Irinei Nechit respiră cu unde meditative, contemplează realitatea prin lentile convergente și urmăreşte ambele spații dintr-un singur punct. Paralela dintre cele două lumi se limitează la secunda unei clipiri în care crește intensitatea vederii, ca o linie dreaptă ce desparte textul în interstiții: de o parte e peștele, salamul, sarea, pulpa (dominante tematice obiectuale ce creează atmosfera decorului), de alta inefabilul, realitatea iluzorie ce vine să se defuleze prin text (Balena din final). O dominantă a poeziei Irinei Nechit este insertul suprarealist, asemenea telefonului homar al lui Salvador Dali sau „hazardului obiectiv” al lui André Breton, o căutare a miraculosului prin voința de a împăca cele două laturi ale existenței, fiecare obiect real purtând marca subiectivității eului, o febrilitate a descoperirii, un soi de O.O.O.O (obiectul obiectiv oferit unui obiect), „procedeu magic de comunicare între eu și sine” [4, p. 432]. Motivul recurent este albul – neantul anxios ce bănuiește moartea: „Zăpada asta e un hoit de înger” (Ce crezi despre mila fulgului). „Varul peretelui” devine o metaforă simbolică ce subscrie supratemele liricii Irinei Nechit, un răboj pe care se înscriu totalitatea încercărilor și eșuărilor în transmiterea și primirea mesajelor de cealaltă parte a liniei. Astfel, chinul căutărilor existenţiale este dus până la limită. Strigătele sunt „încuiate într-o casă pustie”, unde se percepe hotarul, se ajunge la conştientizarea lui şi, ca urmare, la incapacitatea de rezistenţă contra puterii ce zguduie temeliile „ca la un început de cutremur”.