Discursul reprezintă un termen complex ce poate fi definit ca ansamblu de enunțuri ale unui emițător, care se referă la un subiect unic. Dintr-o perspectivă pragmatică, discursul reprezintă o enunțare ce presupune un locutor și un auditor, și intenția locutorului de a-l influența pe celălalt. Prin discurs didactic înțelegem ansamblul proceselor prin care se efectuează schimburi de informații și de semnificații între profesor și elev, aflați într-o anumită situație instructiv-educativă. În lingvistica textuală se vorbește despre mai multe tipuri de discursuri structurale, valabile și în cazul comunicării didactice: discursul de tip narativ, care este organizat secvențial, prezentând acțiuni și evenimente corelate prin relații cauzale, finale și temporale; discursul de tip descriptiv, care este organizat ca o constelație de atribute și specificări (nomenclaturi geografice, muzicale etc.); discursul de tip expozitiv, care este asociat analizei și sintezei reprezentărilor conceptuale; discursul de tip instructiv, care incită la acțiune (fișe, prospecte etc.); discursul de tip argumentativ, care este centrat pe o luare de poziție și urmărește obținerea adeziunii la anumite idei. V. Dospinescu consideră că vorbirea didactică este profund instituţională, deci convenţională, atât în formele pe care le poate îmbrăca, cât şi în conţinuturile pe care este autorizată să le vehiculeze, conform criteriilor de adevăr şi de ideologie, stabilite de proiectul social şi politic al unei societăţi, într-un anumit moment al dezvoltării sale. Tranzacţia educativă între profesor şi elev este definită ca fiind obiectul (cunoştinţele) care, posedat de profesor urmează a fi transferat elevului, fără a renunţa însă la el: „Obiectul de valoare, deşi este atribuit Destinatarului, rămâne în conjuncţie cu Destinatorul” (Algirdas Julien Greimas).Trei tipuri de relaţii dinamice formează tranzacţia educativă: momentul distribuirii cunoştinţelor; momentul însuşirii lor de către destinatar; momentul restituirii.Aceste tipuri de relații se pot realiza datorită conținuturilor incluse în manualul școlar, care reprezintă un document oficial de politică a educației, care asigură concretizarea curriculumului școlar într-o formă care vizează prezentarea cunoștinţelor și capacităților la nivel sistemic, prin diferite unităţi didactice, operaționalizabile, în special, din perspectiva elevului. Astfel, momentul distribuirii cunoștințelor se realizează prin intermediul textelor artistice, cel al însușirii lor de către destinatar – prin exerciții, iar momentul restituirii presupune realizarea unor activități, proiecte de grup. Câmpul semantic reprezintă un inventar de elemente corelative, legate între ele prin raporturi structural-semantice, iar morala este o percepție a comportamentului care diferențiază intențiile, deciziile și acțiunile între cele bune (corecte) și cele rele (greșite), iar moralitatea este însușirea a ceea ce este moral; cinste, bună purtare. Moralitatea are conotații religioase, face apel la credință, amintește de cerințele morale exprimate în Decalog (Să nu ucizi!, Să nu fii desfrânat!, Să nu furi! etc.) Acestea corespund unor valori morale fundamentale ce urmează a fi cultivate în procesul formării personalității elevului în cadrul procesului instructiv-educativ, inclusiv prin intermediul manualelor școlare: integritatea, dragostea față de aproape, echitatea, compasiunea, modestia, onestitatea, adevărul moral ca opus al minciunii, ipocriziei, vicleniei, duplicității etc. Analizând statistic, am constatat că în manualul de limba și literatura română (cl. VI) se promovează valorile fundamentale prin intermediul următoarelor tipuri de texte/sarcini: Texte artistice (7): Parabola semănătorului (Noul Testament), Adevărata floare (poveste arabă ori evreiască), Fata babei și fata moșneagului (I. Creangă), Albina (V. Romanciuc), Doi câini (Al. Donici), Măgarul și stăpânii săi (Esop), Vrabia și șoricelul (Victor Eftimiu); Texte de popularizare a științei (7), incluzând explicarea anumitor noțiuni la rubricile Varia și Viața cuvintelor: cultură, parabolă, Noul Testament, Evanghelii, Coranul,Sfânta Duminică. Exerciții (26), incluzând sarcini repartizate pe rubrici, cum ar fi: Amintește-ți! Enumeră trei cauze din care trebuie detestată falsitatea. Observă! Definește, cu ajutorul dicționarului explicativ, sensul cuvintelor: parabolă, parabolic, morală, didactic. Alcătuiește propoziții cu ele. Aplică! Comportamentul cărui personaj îl condamni? De ce? Exprimă-ți opinia! Ce vicii umane satirizează Al. Donici? Care este atitudinea autorului față de acest tip de oameni: ironică, critică, tolerantă, zeflemitoare...? Creează! Redactează un text, pornind de la unul dintre începuturile date, la alegere: a. Omul care seamănă înțelepciune... b. Omul care seamănă lumină... c. Omul care seamănă cuvântul... În concluzie, susținem că moralitatea trebuie definită în limitele unei logici, se bazează pe principiul „cauzei și a efectului” și se definește apoi rațional prin educație și cultură. Principiile și pornirile greșite pot fi modelate, pentru a nu fi prea târziu și a nu lăsa să se treacă în partea cealaltă – a imoralității – sau, tot atât de rău – în cea a amoralității, adică a indiferenței față de morală. Moralitatea fiecărui individ se însumează moralității colective și avem imaginea societății pe care am clădit-o și în care viețuim.