Actualitatea cercetării rezidă în faptul că textul literar subzistă a fi o mare dificultate pentru traducător. Introducerea ghilimelelor în tipografie a făcut posibilă reproducerea vorbirii personajelor în romanele „polifonice” [1, p. 24] și, începând din secolul XIX, se remarcă o preferință abundentă pentru discursul direct şi indirect liber. Astfel, este tentant de a vedea cum traducătorul păstrează oralitatea în traducere. Noutatea științifică pe care dorim să o punem în relief este că subiectul dat mai este încă în evoluție, el nu este bine elucidat în ceea ce privește traducerea. Ghilimelele nu trebuie tratate doar ca abordare pur tipografică, dar mai degrabă ca abordare pragmatică, lingvistică și discursivă. Scopul cercetării este să punem în evidență imaginea complexității fenomenului produs de ghilimele la nivel interlingual, bazându-ne pe următoarele obiective: să demonstrăm că ghilimelele sunt o adevărată provocare pentru traducător, să reproducem o sinteză privind particularitățile de traducere a ghilimelelor, să subliniem care sunt tipurile de ghilimele acceptate de Academia Franceză/Română și să formulăm recomandări pentru ameliorarea calității traducerii textelor literare. Realizarea obiectivelor menționate a avut loc prin utilizarea metodelor de analiză comparativă, cantitativă și calitativă a ghilimelelor în traducere, elaborarea corpusurilor paralele și observarea efectelor stilistice produse de ghilimele. Din perspectivă teoretică, am adus în prim-plan definițiile propuse de dicționarele Le Petit Robert, Dictionnaire de Linguistique de J. Dubois și Dicționarul de științe ale limbii. Atât în spațiul românesc, cât și în cel francez ghilimelele reprezintă „Limitele unui text reprodus fără modificări (vorbire directă, citat, etc.)” [2, p.227]. În contextul dat, am pus în valoare utilizarea acestor semne grafice cu rolul de a indica „neapartenența cuvintelor autorului textului” [3, p.288], îndepărtarea de la „norma prescriptivă” [4, p. 12], precum și schimbul de voci la nivelul discursiv. Ținând cont de panoplia de ghilimele care se impune în tipografie, apare necesitatea normalizării acestui fenomen. Astfel, Academia Franceză privilegiază în limba franceză ghilimelele franțuzești (« ») care se separă de textul pe care îl încadrează printr-un spațiu insecabil, în timp ce Academia Română din anul 1995, admite în uzul românesc doar ghilimelele în formă de virgule („ ”), care sunt lipite de textul marcat. În materie practică, ne-am focusat pe falsa simplicitate a ghilimelelor în romanul Le Chercheur d'or de Jean-Marie Gustave Le Clézio publicat în 1985, tradus de Velescu Șerban Căutătorul de aur în 1989. Prin urmare, am identificat trei modalități de traducere a ghilimelelor. În primul caz, este omiterea ghilimelelor pentru cuvintele care fac parte din registrul familiar. De exemplu, cuvântul „chicots” pus, respectiv, între ghilimele franțuzești în textul-sursă, este regăsit în textul-țintă cioturile tulpinilor fără ghilimele. Folosirea modulării nu denaturează sensul, dar în schimb se pierd indicii de oralitate, intensitate și de culoare locală, fiind o predilecție a autorului. În al doilea caz, este schimbarea tipurilor de discurs. Dacă în textul francez avem discursul direct liber (DDL), care nu este marcat tipografic, conform definiției lui Laurence Rosier [5, p.125], și este vizibil datorită incizei „ai-je dit”, atunci în textul tradus avem discursul direct (DD), identificat prin prezența semnelor tipografice [6, p.687]. Un exemplu, care ilustrează fenomenul dat este Nous nous reverons bientôt, ai-je dit... care este tradus prin utilizarea ghilimelelor acceptate în 1989 în spațiul românesc – „O să ne vedem curând, i-am spus...“. Specificul DDL, comparativ cu DD, este că DDL creează o ambiguitate la nivel discursiv în rândul lectorului avizat. În consecință, modificarea discursurilor raportate nu oferă aceleași efecte stilistice. Iar, cel de-al treilea caz derivă din exemplul precedent, unde în textul-sursă avem DDL, iar în traducere este DD, doar că sunt prezente ghilimelele franțuzești: ...une voix qui pleurait, qui disait: ayoo, ayoo petit frère! – ...un glas care plângea spunând : «Vai, vai frățioare !». În general, pentru traducerea DDL în limba română nu avem nevoie de ghilimele, mai cu seamă de cele franțuzești, care sunt admise de către Academia Română doar în citate de gradul doi. Conchidem că valoarea ghilimelelor nu poate fi pusă la îndoială, deoarece ele transportă sensul, particularitățile culturale și nuanțele stilistice prin prisma traducerii, iar strategiile de traducere, cum ar fi adaptarea, omiterea, echivalența, demonstrează că aceste semne grafice, ce par aparent inofensive, reprezintă o dificultate reală pentru traducător. Analiza făcută de noi se bazează doar pe o singură traducere, astfel, ne propunem să purcedem la o abordare comparativă a două sau trei traduceri din epoci diferite ale unei opere literare.