Calitatea învăţământului superior este unul dintre factorii de bază ai dezvoltării economice durabile într-o Europă bazată pe cunoaştere si unul dintre principalele motive ale cererii Spaţiului European al Învăţământului Superior. Deşi, în general, problema educaţiei este pusă la nivel local sau naţional, ea poate fi privită ca o problemă globală, fiind considerată foarte importantă în principal în ţările dezvoltate. Motivele importanţei acesteia la nivel global au fost prezentate de Jean-Francois Richard, fiind considerate următoarele1 : - educaţia este esenţială pentru edificarea unor societăţi cu adevărat democratice. Dintr-un punct de vedere moral, reprezintă un drept universal, ea permiţând dezvoltarea competenţelor şi talentelor umane, a capacităţii fundamentale a indivizilor de a gândi, de a opera selecţii, de a-şi orienta cursul vieţii; - educaţia este cheia dezvoltării unui sens civic mondial indispensabil pentru rezolvarea problemelor globale, este un instrument preţios pentru propagarea în lumea întreagă a valorilor fundamentale apte să scutească generaţiile viitoare de conflicte; - educaţia este unul dintre mijloacele cele mai puternice de reducere a sărăciei, a inegalităţilor şi care poate să pună bazele unei creşteri durabile. Ea este legată nu numai de sporirea productivităţii, ci şi de ameliorarea condiţiilor de sănătate şi ocrotirea mediului înconjurător, de stabilizarea creşterii demografice; - noua economie bazată pe cunoaştere cere ca sistemele educative ale tuturor ţărilor lumii să devină mai performante, de la ciclul primar la cel superior fără a omite educaţia permanentă şi modul de certificare al competenţelor. Astfel vor fi înlăturate inegalităţile dintre state legate de acest aspect. Dezvoltarea competenţelor şi talentelor umane, a unor valori fundamentale sau îmbunătăţirea sănătăţii sunt considerate investiţii în capital uman. Această investiţie în capital uman ar putea fi definită ca orice activitate ce influenţează venitul bănesc şi psihic din perioada viitoare.În introducerea primei ediţii a lucrării „Capitalul uman. O analiză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie”, Becker observa „acumularea unui total impresionant de dovezi circumstanţiale, adeverind importanţa economică a capitalului uman, în special a educaţiei”2 . Spunând acest lucru, Becker se referea în principal la diferenţele în sfera câştigurilor (în special în sectorul piaţă) existente între persoane cu educaţie şi calificări profesionale diferite. Motivaţia investiţiilor în capital uman este sporirea veniturilor viitoare rezultate prin sporirea productivităţii muncii. Investiţia în capital are însă costuri generate pe de o parte de timpul sacrificat pentru educaţie şi respectiv venitul corespunzător acestui timp şi pe de altă parte de capitalul bănesc investit în materiale didactice. Este normal ca veniturile prezente să valoreze mai mult decât veniturile viitoare şi de aceea, condiţia de rentabilitate a acestor investiţii este ca veniturile actualizate să depăşească cheltuielile actualizate efectuate. Eficienţa investiţiilor în capital uman depinde într-o mare măsură de veniturile pe care indivizii previzionează că aceste investiţii le vor aduce. Previzionarea veniturilor viitoare este dificilă într-o economie în tranziţie fiind unul dintre motivele pentru care uneori indivizii se abţin de la investiţii importante în capital uman si preferă de multe ori investiţiile în alte tipuri de capital cu o rentabilitate mai mare. De asemenea, inflaţia face ca veniturile viitoare sa fie mai puţin atractive decât cele prezente descurajând si mai mult investiţiile în capital uman. De aceea, autorităţile naţionale trebuie să intervină pentru crearea unui cadru instituţional propice educaţiei si cercetării. Una dintre modalităţile de intervenţie recomandate pentru a diminua riscurile veniturilor viitoare şi, respectiv, pentru a spori aceste venituri este orientarea studenţilor către chestiuni aplicabile. Cel puţin în România, aceasta este o problemă evidenţiată şi de sondajul PISA (OECD Programme for Students Assessment,) realizat în 2000, cu scopul de a măsura calitatea educaţiei pentru elevii în vârstă de 15 ani pe baza capacităţii tinerilor de a folosi cunoştinţele şi aptitudinile pentru a acţiona în faţa unor provocări asemănătoare celor de pe piaţa muncii şi care a plasat România pe poziţia 30 din 32 de ţări. Acest rezultat nemulţumitor ne indică că nivelul redus de informaţii aplicabile direct sunt predate în sistemul de învăţământ (ce-i drept până la nivel gimnazial) şi astfel apare nivelul redus al motivării elevilor pentru investiţii în capital uman. În lipsa investiţiilor personale în capital uman, statul trebuie sa subvenţioneze aceste investiţii în condiţiile în care se cunoaşte că statul nu gestionează cel mai bine fondurile. Investiţiile private în capital uman sunt necesare, fiind de altfel un indicator al nivelului de competitivitate al învăţământului. Pentru astfel de investiţii private în educaţie sau în cercetare este necesară o bună colaborare între instituţiile de cercetare şi, respectiv, mediul de afaceri. Potrivit Global Competitiveness Report 2002, cu privire la indicatori precum Calitatea institutelor de cercetare, oferta de servicii de consultanţă şi pregătire ştiinţifică, colaborarea dintre industrie şi cercetare, România este printre ultimele ţări din Europa. Din nou, aceste rezultate trag un semnal de alarmă în privinţa rezultatelor obţinute de învăţământ şi cercetare şi respectiv în privinţa conexiunii acestora la mediul de afaceri. O schimbare de mentalitate în aceasta privinţă poate fi benefică economiei şi poate fi încurajată prin mobilităţi de cercetare sau studiu3 în străinătate. Motivaţia principala a acestor mobilităţi nu este neapărat obţinerea de informaţii, ci în primul rând o modificare a comportamentului prin ancorarea cercetării şi educaţiei la nevoile mediului de afaceri în aşa fel încât investiţiile în capital uman şi respectiv investiţiile în cercetare să fie cât mai profitabile.