La prima vedere, titlul prezentării date pare să trădeze ipoteza existenței unei educații originare, de care – de bine, de rău – ne-am îndepărtat pe parcursul istoriei. O astfel de ipoteză ar presupune, cel puțin, formularea prealabilă a unor serii de întrebări, cum ar fi: întrebarea cu privire la esența, alias eidos-ul, educației; întrebarea cu privire la origine; raportul dintre acestea etc. Toate aceste chestionări își au rostul lor – nu în ultimul rând, de a arăta că aici nu-i nicidecum vorba despre un alt mit al genezei și al decăderii – și merită pe deplin să le acordăm atenție. Însă reflecțiile noastre le va lua în considerație doar în mod implicit, fără o formulare amplă a problemei, întrucât căutarea noastră este ghidată de un alt lucru. Ajungem așadar să conturăm treptat câmpul cercetării noastre, precum și întrebarea centrală care o animă. Astfel, ceea ce noi urmărim nu se referă la vreo paradigmă formală a educației și, prin asta, nu ne atingem de problema metodologiei pedagogice – acestea ne interesează mai puțin aici. În schimb, parcela care ni se deschide și pe care ne vom întemeia considerațiile va fi cea a facticității, deci a ceea ce-mi este de fiecare dată propriu mie, unde eu îmi sunt prezent (mie) în chipul celei mai proprii ființe ale mele „și nicidecum în mod primar, ca obiect al intuiției și al determinării prin intuiție” [1, p.33]. Acesta e și locul din care ne vom desfășura expunerea cu privire la educație. Să tragem deocamdată concluziile: reflectând din însuși miezul facticității, nu putem privi educația ca pe un obiect exterior nouă, despuindu-l și întorcându-l pe toate fețele într-un mod „obiectiv”. Educația e o posibilitate, proprie nouă, de a fi. Nu putem observa dintr-o parte procesul nostru educativ, întrucât suntem din plin angrenați în el. De aceea, nici nu putem să reflectăm educația ca pe ceva separat de ființa noastră, care-i de fiecare dată factică. Astfel, nu-i putem analiza determinațiile ei, tot așa cum nu putem ieși din noi înșine pentru a ne privi din afară. Întrebarea propriu-zisă de la care pornim, o formulăm astfel: în cadrul unui proces educativ, cum putem ști dacă avem parte de o educație veritabilă, altfel zis, de o educație care nu-și eludează propriul scop?(Scopul educației este ceea ce înțelegem a fi definitoriu și esențial în ea, adică ceea ce stă la temeiul educației, originea sa.) („Origine înseamnă aici acel ceva prin care și de la care pornind un lucru este ceea ce este și este așa cum este. Numim ceea ce este ceva, în felul în care este, esență a sa. Originea unui lucru este proveniența esenței sale.” [2]) Or, în acest caz ni se cere, întâi de toate, chestionarea prealabilă a înseși mizei educației. Însă cum putem ști care este scopul educației și, astfel, cum ajungem la originea acesteia, dacă am exclus din capul locului orice punct de referință exterior? Răspunsul rezidă cumva în chiar formularea întrebării: educația nu-și este niciodată suficientă sieși, ea mereu e în vederea a ceva. Antichitatea greacă, bunăoară, și-a conceput paideia (termenul elin pentru desemnarea educației) în vederea educării omului bun (agathos) și frumos (kalos) – kalokaghatia. Latinii, putem presupune, au întrevăzut drept unica ființă ce poate fi educată întru idealul etic și estetic ca fiind omul, traducând paideia prin humanitas. Cu alte cuvinte, educația este în vederea educării Omului. Nu putem însă educa pe cineva în vederea unui ideal uman, al acelui Om generic, decât știind în prealabil spre ce mergem. Dar totodată vedem că acest ideal uman nu e decât rezultatul însuşi al actului educativ. În încercarea de a scoate în evidență specificul educației originare, cea care nu se eschivează de la mizele sale, am ajuns la acest cerc hermeneutic. Felul în care putem depăși acest cerc este să recunoaștem că nu știm ce este Omul. Unei atari recunoașteri îi stă în putință demistificarea pedagogiei restrictive, cea care își face regulă din așezarea discipolului într-o matrice prestabilită, tăind ceea ce nu se încadrează în limitele ei și alungind acolo unde nu-i suficient. Spre deosebire de această practică procustiană, educația originară are ca miză înțelegerea, și nu simpla învățare, conștientizarea, și nu simplul fapt de a ști, dezvăluindu-și, astfel, caracterul ei maieutic.