Dintre sintagmele filosofice, cele de liber arbitru și responsabilitate umană par a fi printre cele mai complexe, în ciuda vechimii și a analizei frecvente, ele rămân a fi mereu actuale, dar niciodată lămurite până la capăt. Acești termeni sunt deseori preluaţi de către cercetătorii din alte domenii, care îi folosesc după cum cred de cuviință. Fiind doi termeni cu implicaţii enorme în filosofie, teologie, antropologie, psihologie şi alte discipline socioumane, acestora le-au fost oferite mai multe semnificații, în funcție de contextul în care au fost utilizați, cu toate acestea, nu şi-au epuizat tensiunea semnificațiilor care apar atunci când sunt analizaţi în corelaţie cu alţi termeni sau în anumite teorii complexe. Pentru a evita neînţelegerile, definim liberul arbitru ca fiind libertatea de a alege şi de a acţiona în conformitate cu propria dorinţă. Dacă fiinţei umane îi este proprie libertatea de alegere şi de acţiune, atunci cu necesitate apare şi responsabilitatea. Prin responsabilitate umană înţelegem necesitatea de asumare a răspunderii faţă de consecinţele apărute în urma alegerilor sau acţiunilor făcute de fiinţa umană. Complementaritatea acestor concepte condiţionează studierea în paralel a acestora, făcând cercetarea mai eficientă. În lucrarea Existențialismul este un umanism, filosoful francez Jean-Paul Sartre (1905-1980) susține că „omul este condamnat să fie liber”. La prima vedere s-ar părea că în această afirmație noțiunile „condamnat” și „liber” se contrazic reciproc, dar în urma unei analize minuțioase înțelegem că Sartre sugerează faptul că, prin libertatea sa, omul este condamnat să fie responsabil de rezultatul acțiunilor sale liber consimțite. El este liber să voiască și să gândească ce vrea, să vorbească și să acționeze cum vrea, dar, dacă prin gândirea și voința sa el își poate afecta doar propria persoană, atunci prin vorbirea și acțiunile sale el poate afecta și lumea înconjurătoare. Voința și gândirea sunt particularități ale libertății interioare, în mintea sa, omul poate alege dintre multitudinile de căi (ale voinței și gândirii), asemenea unei corăbii aflate în largul mării care poate fi direcționată pe o infinitate de căi. În cazul vorbirii și al acțiunii omul este limitat, aici apare acea libertate exterioară care este limitată și de constrângerile din exterior, și deci și responsabilitatea umană este extinsă și în exterior, astfel alegerile umane sunt strict condiționate de limitele impuse din exterior, asemenea unui automobil care se află într-o intersecție și poate merge doar pe căile care îi sunt puse la dispoziție. Concluzionând putem spune că omul este liber în lumea sa interioară și responsabil în fața conștiinței proprii, iar în raport cu lumea exterioară omul este mult mai constrâns și trebuie să fie mult mai responsabil în fața societății. Pe parcursul istoriei au existat mai multe voci care au negat existența liberului arbitru, în consecință negând și responsabilitatea umană, dar abia în a doua jumătate a sec. al XX-lea au fost efectuate primele experimente care pretind a demonstra inexistența liberului arbitru. Patrick Haggard, unul dintre cei mai buni specialiști în neuroștiință din Marea Britanie, a demonstrat că prin stimulare magnetică transcraniană se poate acționa asupra unor neuroni care sunt responsabili de activitatea motorie a degetelor, obținând astfel o mișcare involuntară. După cum susține savantul, rezultatul experimentului pe care l-a desfășurat este o demonstrație că „omul este o mașinărie” lipsită de liberul arbitru. Prin stimulare magnetică se pot obține anumite mișcări involuntare, însă procesele complexe care se desfășoară în interiorul creierului uman nu pot fi manipulate electromagnetic, omul are o instanță superioară care determină prin propria voință efectuarea unor acțiuni complexe. Cercetătorul american Benjamin Libet (1916-2007) a fost printre pionierii din domeniul neuroștiinței care au testat experimental ipoteza inexistenței liberului arbitru. În experimentul său, Libet a urmărit activitatea neuronală din cortexul voluntarului, oferindu-i în prealabil indicații de a se uita la ceas în momentul în care va conștientiza că a decis să apese pe butonul pus la dispoziție. După prelucrarea datelor, Libet a concluzionat că zona neuronală responsabilă de mișcarea degetului (momentul apăsării pe buton) era activă cu trei secunde înainte ca voluntarul să conștientizeze că urmează să apese pe buton. Libet şi alţi cercetători s-au grăbit să declare inexistența liberului arbitru, uitând de conștientul pe care îl posedă ființa umană. Distincția pe care o face Sigmund Freud (1856-1939) dintre conștient, subconștient și inconștient sugerează faptul că acțiunile care își au originile în inconștient și în cea mai mare parte a subconștientului nu sunt libere, dar pot deveni atunci când intervine partea superioară a subconștientului și conștientul care cenzurează pulsiunile și acțiunile ce sunt supuse analizei conștiente. Conștientizând, probabil, această capacitate de veto a conștientului, Libet a repetat experimentul, solicitându-i voluntarului să renunțe la apăsarea butonului în momentul în care devine conștient că vrea să-l apese. Rezultatul a demonstrat că omul are capacitatea de a alege liber și este responsabil de propriile acțiuni. Sartre afirmă că „nimic nu este impus, deoarece mai există întotdeauna soluția alternativă a abandonului sau a sinuciderii”, dar nu e asta soluţia, îndemnul este de a deveni conştienţi şi mai responsabili.