În perioada primelor 7 decenii ale secolului al XVIII-lea, în societatea franceză au fost sesizate procese în care se observă tendinţa de reformare a societăţii, care însă s-au confruntat cu puternice acţiuni de apărare a vechilor privilegii. Vechiul Regim a fost cuprins în ultimele sale decenii de o criză complexă, manifestată atât în domeniul economic, social, financiar, administrativ, cât şi în cel moral. Amploarea şi evoluţia crizei şi ineficienţa reformelor au determinat ca Revoluţia Franceză să fie necesară, inevitabilă şi la fel de complexă, extinzându-se nemijlocit şi în domeniul ecleziastic. Revoluţia franceză a marcat decisiv momentul rupturii de Vechiul Regim, astfel încât dominaţia monarhului şi a Bisericii asupra statului vor fi subminate de ideea de libertate, egalitate şi fraternitate. Franţa de după 1789 a fost supusă unui fenomen amplu dezbătut în istoriografia franceză şi europeană – laicizarea. Acest fenomen reprezenta evoluţia statului francez de la statul profund religios, la unul laic şi apoi către unul anticlerical şi antireligios. Cu toate acestea, statul avea numeroase drepturi asupra Bisericii (numirea episcopilor, impunerea de taxe doar pentru o anumită categorie de slujitori din ierarhizarea ecleziastică). În perioada mişcărilor revoluţionare Biserica reprezenta un organism al statului care trebuia să se conformeze noii mentalităţi a timpului, mentalitate plămădită pe spiritul iluminist, raţionalist şi anticatolic [1, p.91]. Imediat după lovitura de stat Brumaire, Napoleon făcuse deja gesturi de conciliere către biserică prin detensionarea legilor aspre împotriva clerului refractar, eliberând un număr de preoţi închişi. În septembrie 1800, în urma victoriilor din campania Marengo, Napoleon a pornit să „reconstruiască altarele”, însă cu condiţia ca această religie să fie în mâinile guvernului [2, p.91]. Bisericile au fost declarate bunuri naţionale şi le-au fost confiscate averile, s-a introdus salarizarea clerului, mănăstirile au fost desfiinţate, iar numărul episcopilor a fost redus de la 134 la 83. Pentru preoţi s-a introdus „Constituţia civilă a clerului”, pe care trebuiau să jure toţi şi prin care erau scoşi de sub ascultarea papei şi puşi sub cea a arhiepiscopilor. Preoţii de orice confesiune urmau să fie aleşi de popor, iar episcopii – de către organele administrative. Aproximativ 1/3 din tot clerul Franţei a semnat această ,,Constituţie”, însă majoritatea n-au vrut să se conformeze. În consecinţă, aproximativ 40 000 de preoţi au fost exilaţi în 1792, mulţi fiind consideraţi duşmani ai regimului [3, p.263]. Imediat după aceste represalii se interzise portul preoţesc, s-a introdus căsătoria civilă, permiţând şi divorţul. De asemenea, s-a desfiinţat celibatul, s-au eliminat sărbătorile creştine, fiind înlocuite cu cele laice, iar apogeul acestor represalii a fost declararea creştinismului ca superstiţie [4, p.181]. În perioada directoratului 1795-1799, preoţilor care nu au semnat constituţia civilă li s-a permis oficierea slujbelor, iar preoţii exilaţi au primit dreptul de a se reîntoarcere spre a sluji. Cu toate acestea, problema religioasă în societatea franceză nu dispăruse, căci după ocuparea Italiei Bonaparte avea misiunea de a reglementa raporturile dintre Roma şi Paris în privinţa reşedinţei Papei. Astfel, în urma acestor grele tratative s-a instituit primul Concordat Francez, care fusese legiferat oficial până pe data de 8 aprilie şi proclamat public pe 18 aprilie 1802 [5, p.67]. Papa a recunoscut oficial Consulatul, cedând în faţa insistenţelor lui Napoleon. Printre cele mai reprezentative concesiuni ar fi de remarcat faptul stabilirii graniţelor diecezelor şi desemnarea episcopilor şi preoţilor împreună cu Sfântul Scaun, dar sub braţul secular al statului: niciun act nu putea circula de la Roma sau spre Roma fără autorizaţia guvernului. Decretele străine nu aveau valoare în Franţa până nu erau controlate de stat, supremaţia statului faţă de Biserică era atât de vizibilă, încât niciun episcop nu putea părăsi episcopia fără permisiunea primului consul. Napoleon insista ca toţi episcopii să demisioneze şi reinstaurarea lor să fie condiţionată de un jurământ de loialitate către stat. Papa Pius refuzase însă să învestească în episcopiile vacante pe cei nominalizaţi de Napoleon, de aceea în iunie 1811 Napoleon a convocat un consiliu naţional al episcopilor francezi şi italieni la Paris, pentru a-i aproba rezoluţia ca, în cazul unui refuz continuu din partea Papei, drepturile canonice de învestitură să poată fi exercitate de către metropolitanii francezi. Indiferent de raporturile dintre ierarhia ecleziastică şi cea laică, Napoleon urmărea ca episcopii să fie văzuţi ca „primari în negru”, toţi lucrând în colaborare cu omologii lor civili. După întoarcerea din campania rusească din 1812, Napoleon a mai făcut o încercare de a impune o altă înţelegere bisericii – „Concordat de la Fontainebleau” din 1813, pe care Pius părea să-l fi semnat dintr-o constrângere intolerabilă, dar apoi l-a repudiat aproape imediat, fiind astfel, din start, doar un document mort. Politica dusă împotriva ierarhiei ecleziastice nu a fost singura prioritate pentru împărat, Napoleon propuse o reformă ecleziastică, necesară, desigur, în scopuri politice, întrebările şi răspunsurile noului catehism oficial, aşa cum fuseseră amendate de către Napoleon personal, erau predate în toate şcolile şi purtau un mesaj de preamărire a împăratului şi a puterii divine a acestuia.