În această lucrare ne propunem să prezentăm actul privirii sub aspect ontologic, ca unul al deschiderii noastre spre lume, al ancorării în realitate printre obiecte şi fenomene, dar şi sub aspect epistemologic, ca factor determinant al interceptării şi asimilării realităţii de către subiectul epistemic. Nedumerirea care stă la baza cercetării de faţă este cauza instituirii văzului ca sursă primară a experienţei şi cunoaşterii realităţii: de ce de-a lungul istoriei gândirii filosofice, în activitatea de producere a cunoştinţelor văzul este prioritar în raport cu celelalte simţuri ale omului? În calitatea noastră de entităţi umane suntem conectaţi la lume prin intermediul organelor de simţ. Lumea este alcătuită din obiecte sensibile, adică obiecte care conţin cauza sensibilităţii. Aristotel distinge între trei tipuri de lucruri sensibile: sensibilele proprii (lucrurile ce pot fi percepute doar de un anume organ de simţ, spre exemplu: culoarea poate fi percepută doar de ochi), sensibilele comune (cele percepute de mai multe simţuri, nu doar de unul singur: mişcarea, repausul, numărul) şi cele accidentale (percepute în mod întâmplător, simţul nefiind afectat de vreun oarecare sensibil) [1, p.117]. În această ordine de idei, fiind fiinţe capabile de a avea senzaţii, aflându-ne într-o lume constituită din lucruri ce pot fi sesizate, suntem afectaţi de fapt de stările pe care le percepem sau, altfel spus, ne lăsăm modificaţi prin acţiuni ale unor influenţe (exterioare) ale lucrurilor sensibile. Sensibilul nu depinde de vrerea umană, acesta e un dat al lumii înconjurătoare, având caracteristica de a mişca, de a altera tot ceea cu ce vine în contact. Revenind la ipoteza noastră de lucru – cercetarea fundării perspectivei ocular-centrice în istoria gândirii filosofice [3, 1] –, în lucrarea Metafizica, Aristotel afirmă: „vederea, mai mult decât toate celelalte simţuri, ne face să cunoaştem şi lămureşte multe trăsături distinctive ale lucrurilor” [2, p.55]. Ochiul, în calitate de organ care face posibilă vederea, are un rol primar în receptarea şi organizarea experienţei individului. Prin actul vederii, noi captăm realitatea înconjurătoare şi o aducem în interiorul conştiinţei noastre. Astfel vorbind, putem introduce distincţia dintre vedere şi privire, o deosebire semnificativă pentru procesul cunoaşterii [4, p.187]. A vedea presupune obţinerea unor informaţii vizuale din exterior, sesizarea unor determinaţii esenţiale ale obiectelor, însuşiri particulare ale acestora, care ne afectează mai mult sau mai puţin în calitate de subiecţi ai lumii. Vederea are acces la esenţe, un acces util pentru realizarea senzaţiei, dar inutil în sine, fiindcă nu permite subiectului accederea la universalitatea obiectului. Deci, vederea îşi are rostul şi semnificaţia în anumite împrejurări existenţiale, orientând şi ghidând individul în cotidian, dar neposedând o prea mare utilitate epistemologică. Urmărind acest fir director, a privi iese din arialul receptării unor simple informaţii vizuale, pentru că necesită discernământ, o schimbare de atitudine în faţa realităţii pentru a distinge nu doar însuşirile particulare ale obiectelor, ci caracteristicile lor esenţiale, raporturile necesare şi universale care se creează între acestea. Privirea scoate subiectul epistemic din staticitate, obligându-l să acţioneze asupra obiectului. Actul cunoaşterii în acest caz nu mai reprezintă doar o acumulare de date cognitive cu privire la stările de lucruri din cadrul realităţii material-obiective care permit ghidarea subiectului printre obiectele lumii, ci construirea realităţii, organizarea informaţiei despre lume în baza anumitor parametri referenţiali. Prin urmare, vederea ar ţine locul unui intermediar între exterioritate şi interioritatea subiectivă, intermediar care reflectă o lume în interiorul altei lumi, acţionând aidoma unei oglinzi. În cazul privirii, ne referim mai degrabă la un proiector care depistează în afara sa structurile asupra cărora poate propulsa lumină. Altfel spus, privirea este modul fundamental de conferire a sensului dinspre subiectul epistemic spre lume, o acţiune inversă prin care subiectul nu doar se lasă afectat de sensibil, ci îl afectează la rândul său, adică îl modifică. Acest lucru poate fi explicat în felul următor: informaţiile vizuale pe care le furnizează obiectul sunt încadrate în anumite structuri cognitive de către subiect, administrate în baza unor preocupări existenţiale ale subiectului, care îl şi determină pe acesta să introducă schimbări în cadrul realităţii. Subiectul epistemic deţine un arsenal de instrumente cu ajutorul cărora poate interveni în orânduirea lucrurilor, arsenal prin intermediul căruia îşi orientează privirea spre anumite aspecte care i se par problematice. În concluzie, lumea nu este doar locul întâlnirii noastre cu obiectele sensibile, ci şi loc al unei petreceri, petrecere care ne întâmpină, ne miră şi ne stârneşte curiozitatea, transformându-se în obiectul preocupării noastre. Lumea constituie obiectul demersurilor noastre filosofice, demersuri în care ţintim a vedea dincolo de ceea ce se vede în genere sau altfel spus: a afecta ceea ce mă afectează pe mine în calitate de filosof debutant.