Comunicarea este o verigă care leagă oameni, mai ales în secolul nostru, oameni de diferite culturi. Fiind reevaluate, sistemele educaționale moderne au pus la bază competența de comunicare. Competența de comunicare este un concept introdus de către Dell Hymes. Pe parcurs, aceasta a fost discutată și redefinintă de către mulți autori. John Austin definește comunicarea drept o serie de acte comunicative folosite sistematic pentru împlinirea scopului propus. Canale și Swain sintetizează acest concept prin abilitatea de a înțelege și a folosi o limbă pentru a comunica eficient în mediul social și școlar. În viziunea lui Noam Chomsky, competența lingvistică reprezintă cunoștința automată a limbilor. Totuși considerăm că cea mai pertinentă teoretizare este cea a lingvistului Dell Hymes, deoarece el propune o paradigmă amplă de valorificare a competenței de comunicare. Competența de comunicare este structurată pe două dimensiuni complementare: aspectul lingvistic și aspectul pragmatic, având fiecare câte patru subdiviziuni. Din punct de vedere lingvistic, un vorbitor de limbă străină trebuie să cunoască sistemul fonologic al limbii respective și să-și adapteze pronunția la standardele acesteia. De exemplu, între limba română și limba engleză există o deosebire tranșantă cu privire la pronunția grupurilor de litere, ceea ce îl pune în dificultate pe vorbitor. Alte disimilarități sunt constituite de intonație, accent care în limba engleză cade pe primele silabe, ritm și ortografie. Cu siguranță, trebuie de insistat asupra acestei competențe, deoarece gramatica limbii engleze este una mai simplă, iar o eventuală traducere în limba română necesită adaptarea la specificul autohton. Competența gramaticală presupune abilitatea de a recunoaște și de a produce diferite structuri gramaticale ale unei limbi și utilizarea lor eficientă în cumunicare, iar un potențial emițător trebuie să dețină asemenea cunoștințe pentru a putea exprima evenimentele raportate la cele trei dimensiuni temporale: trecut, prezent, viitor și formele acestora. Partea substanțială a unei comunicări este constituită din vocabular, iar din acest punct de vedere un vorbitor de limbă străină trebuie să cunoască diferitele relații dintre cuvinte, precum și expresiile frazeologice locale. Sinonimia, antonimia, omonimia îi permit manipularea lexicului în favoarea unei exprimări adecvate și corecte. Atunci când vrem să comunicăm ceva în fața unei audiențe prin formă monologată, sau atunci când inițiem o conversație facem apel la competența discursivă, de aceea trebuie să ne adaptăm la genul, stilul și necesitățile iminente pentru a efectua o conversație eficientă. Comunicarea nu poate exista în afara unui scop, iar scopul este susținut de comunicare. Din perspectivă pragmatică, prin competența funcțională este urmărit faptul de conștientizare a acțiunii limbii asupra scopului vorbitorului. Vorbitorul trebuie să cunoască cum funcționează o limbă și prin ce mijloace linvistice va realiza împlinirea scopului său. Există o varietate de scopuri pentru care oamenii folosesc limba, de exemplu, formula de salut conține în sine scopul de a saluta un grup de persoane, de a cere scuze sau a întreba o adresă. Competența sociolingvistică, fiind subordonată dimensiunii pragmatice, urmărește interpretarea varietăților lingvistice alese în conformitate cu un grup social, iar în funcție de membrii grupului se va alege o formulă potrivită – Salut, Bună ziua, Noroc/Hi, Good morning, How are you doing? Atunci când comunicarea are loc cu o persoană superioară în statut social se va prefera un nivel de formalitate înalt, în timp ce cu pietenii vom vorbi mai familiar. O altă competență este cea interacțională, implicând o serie de reguli nescrise care insistă asupra comportamentului din timpul conversației. Pentru o comunicare eficientă vorbitorii, trebuie să abordeze un limbaj adecvat al corpului, să țină cont de contactul vizual și de proximitatea impusă de interlocutor. Unele culturi au reguli diferite în ceea ce privește proximitatea și gesturile, de aceea cunoașterea etichetei favorizează evitarea unor conflicte interculturale. Cea din urmă competență, dar si cea mai importantă este ea culturală, reprezentând abilitatea de a înțelege comportamentul din punctul de vedere al membrilor unei culturi și de a se comporta într-un mod în care va fi înțeles corect de aceștia, în conformitate cu scopul stabilit. Competența culturală întregește dimensiunea lingvistică prin cunoașterea valorilor credinței și particularităților locale ale unei culturi străine și își asumă conștientizarea modului în care lucrurile trebuie făcute. Cunoștințele pe care le avem în limba maternă nu sunt universale și nu pot fi aplicate tuturor sistemelor lingvistice. Chiar dacă La mulți ani și Happy Birthday înseamnă același lucru, formulările diferite sunt niște exponenți ai culturii fiecărei țări în parte, apărute și cizelate în cadre culturale diferite. Pentru a considera că deținem o competență de comunicare într-o limbă străină, trebuie să știm răspunsul la următoarele întrebări: Ce? Cum? Când? Unde? De ce? Cu cine? să comunicăm. În concluzie, trebuie să recunoaștem că un vorbitor de limbă străină nu trebuie doar să utilizeze corect limba, ci să pătrundă în universul cultural străin pentru el și să își adapteze comunicarea la un standard adecvat care va fi pe măsura așteptărilor interlocutorilor.