Specificul recidivant al literaturii postbelice, determinat de relansarea unor formule poetice neepuizate în perioada interbelică, a devenit un subiect de interes sporit al cercetărilor actuale. În acest context, expresionismul, definit ca stare de spirit permanentă în artă, își atestă caracterul recurent prin varietatea modalităților de perpetuare și resemantizare a valențelor sale novatoare în poezia contemporană. Noua estetică, infiltrată în arealul culturii române în perioada interbelică de personalități ale timpului care și-au făcut studiile în Germania, pare să nu fi avut priză, așa cum remarcă Ovid S. Crohmălniceanu, în critica literară românească de atunci, răspândindu-se și încetățenindu-se în spațiul literar românesc aproape în exclusivitate datorită teoretizărilor, cu prelungiri în plan poetic, ale lui Lucian Blaga. Conceptualizările lui Lucian Blaga referitoare la expresionism, reperabile în epocă, rezultă din contactul direct al acestuia cu expresionismul german. Analizând însă specificul expresionismului românesc, Georgeta Moarcăs atrage atenția asupra faptului că, pe lângă dimensiunea istorică a acestei mișcări artistice, încetățenită la noi prin mediere blagiană, există și o fațetă a unui expresionism decontextualizat, valorificat de poeți care nu au avut nicio tangență cu focarele expresionismului german. Exemplul cel mai elocvent este George Bacovia, considerat primul nostru expresionist nu printr-un program poetic explicit, ci prin asumarea unei atitudini și sensibilități expresioniste. De aici, toți poeții expresioniști postbelici și contemporani vor fi analizați din perspectiva acestor două modele, a expresionismului metafizic blagian și a celui nihilist bacovian, modele care vor configura, așa cum observă E. Simion, două tipuri de poezie: o poezie care construiește viziuni sumbre, grotești, sinistre și o poezie în care domină arhaicul, elementarul, increatul. În opinia Georgetei Moarcăs, trăsăturile expresioniste care se resimt în poezia română postbelică, dovedindu-și viabilitatea și în poezia actuală, nu sunt cele teoretizate și regăsibile în creația lui Lucian Blaga, dar cele specifice poeziei bacoviene.Ecouri ale expresionismului de tip blagian vor fi identificate la poeții generației ’60, numiți „poeții pământului” (M.Mincu), valorificatori ai unui „expresionism țărănesc” (E.Simion): Ioan Alexandru, Gheorghe Pituț, George Alboiu, Ion Gheorghe. Evidente trăsături (neo)expresioniste se profilează însă în poezia generației ’80, reprezentată de poeții Ion Caraion, Ion Mureșan, Mariana Marin, Ioan Es. Pop, Aurel Pantea, Nichita Danilov, Angela Marinescu, tributari în privința viziunilor de ansamblu și a imaginarului modelului nihilist bacovian. Un caz inedit de valorificare a expresionismului în spațiul literar basarabean îl reprezintă Leonida Lari, creația căreia atestă joncțiunea celor două modele. Astfel, elemente precum tendința de mitizare a realității, căutarea febrilă a feței ascunse a lucrurilor, obsesia întoarcerii în arhaic și elementar, contopirea cu Marele Tot, caracterul stihinic și dionisiac al trăirilor se revendică modelului expresionist blagian, în timp ce peisajele apocaliptice cu accente grotești, viziunile angoasante, sentimentul alienării, stridența peisajelor și a trăirilor o apropie de expresionismul pesimist bacovian. Formula expresionistă a Leonidei Lari se dovedește a fi mai apropiată de modelul blagian în comparație cu cea a poeților postbelici de dincolo de Prut. Analizând lirica feminină din această perioadă, reprezentată de poete precum Angela Marinescu sau Mariana Marin, observăm că în poezia acestora tendința de transgresare a limitelor cotidianului nu mai este o dominantă. Plasată într-un realism ostentativ, această poezie aduce în prim-plan somaticul, corporalitatea cu inflexiunile ei naturaliste. Caracterul disonant al manifestărilor expresioniste este determinat de lipsa unui manifest, a unei școli sau program estetic care să-i definească specificul. Astfel, intenția de a identifica trăsături expresioniste în creația unor poeți contemporani se va sprijini nu pe corolarul teoretic și retoric propriu acestei mișcări, ci pe valențele expresioniste care, așa cum sugerează Al.Cistelecan, se află „în inima fiecărui autor”. Certă este perpetuarea unor constante de viziune definitorii expresionismului, pe tulpina cărora se vor realiza, în funcție de  sensibilitatea fiecărui poet în parte, modulații de viziune. De aici necesitatea permanentei nuanțări a formulei expresioniste adoptată de un poet sau altul. Vom identifica, așadar, un expresionism blazat la Nichita Danilov, un expresionism sanguinic la Aurel Pantea, un expresionism nativ la Claudiu Komartin, un expresionism cu diplomă ludică la Emilian Galaicu-Păun. Urmând sugestia lui Al.Cistelecan, axată pe particularizarea esteticii expresioniste pentru fiecare poet în parte, considerăm că expresionismul Leonidei Lari, venit pe linie blagiană, poate fi definit drept unul vizionar, epifanic, iar cel tributar modelului bacovian – unul mesianic. Astăzi, poezia contemporană valorifică un expresionism contaminat din ce în ce mai mult de ideologia și procedeele lirice ale postmodernismului, ironia, ludicul fiind modalități de disimulare a adevăratelor stări, a trăirii paroxiste a marii drame existențiale. Transcrierea stranietății cotidianului, a banalului insignifiant, obsesia corporalității, fascinația pentru morbid sunt indici ai unei stări de criză născute din pierderea transcendenței și din dorința de spiritualizare a lumii, a materiei. Astfel, în poezia postmodernistă aceeași presiune interioară, specifică sensibilității expresioniste, iese la suprafață întrun limbaj poetic diferit.