În comunicarea de faţă ne-am propus drept scop studierea şi analiza conceptului de intertextualitate în Baladele creștinești ,,Flori de salcâm”, care iau ca model versetele din Vechiul și Noul Testament. Conceptul de intertextualitate presupune existenţa unei interacţiuni clare, a unei interrelaţii în interiorul unui text. Julia Kristeva, semiotician francez de origine bulgară, este primul cercetător care menționează termenul dat la sfârșitul anilor ’60, pentru a explica teoriile lui Mihail Bahtin despre dialogismul romanelor lui M.Dostoievski. Autoarea argumentează că o operă sau un text nu va mai fi produsul unui singur autor, ci produsul relaţiei sale cu alte texte. În lucrarea sa La révolution du langage poétique (1974), intertextualitatea este caracterizată în esenţă ca o trans-codare sau un ,,câmp” de transpoziţii a mai multor sisteme semnificante. Criticul și teoreticianul francez Gérard Genette, în studiul său Palimpsestes, introduce noţiunea de transtextualitate sau transcedenţă textuală, distingând cinci subdiviziuni: 1) intertextualitate propriu-zisă („relaţia de coprezenţă între două sau mai multe texte, şi cel mai adesea prin prezenţa efectivă a unui text în celălalt” – citatul, plagiatul, aluzia);2) paratextualitatea (relaţia textului cu titlul, prefaţa, notele, ilustraţiile); 3) metatextualitatea (relaţia de comentariu care leagă un text de altul, fără ca, în mod necesar, să-l citeze sau să-l numească); 4) hipertextualitatea (relaţia de derivare a unui text din altul prin transformare sau imitaţie – parodia, pastişa); 5) arhitextualitatea – relaţia de apartenenţă, de gen; uneori uzează de o formulă paratextuală, de un subtitlu – „poezii”, „roman”, „eseu”. Chiar de la titlul volumului ,,Flori de salcâm” putem observa o conexiune cu Cartea Sfântă, întrucât, așa cum reiese din Vechiul Testament, lemnul salcâmului este la fel de valoros ca și metalele prețioase – aurul, argintul și arama: ,,Dumnezeu a cerut lui Moise să folosească lemnul de salcâm pentru a face chivot legii, o masă pentru pâinile aduse ca ofrandă, pilaștri pentru cortul adunării și altarul tămâierii” [Ieșirea 25:5]. Ion Druță folosește în titlu numele copacului sacru, pe care îl descrie drept singuratic, ,,veşnic stârpit de prin grădini, din faţa caselor, de pe sub garduri, de nenorociţii mei pământeni, care habar n-aveau că-şi stârpesc norocul”. Autorul îl caracterizează astfel prin poziționarea în spațiu, înțelegând importanța acestui copac, dar, în același timp, afirmă că oamenii îl marginalizează, deşi lemnul de salcâm se utilizează la construirea altarelor, a drugilor, a meselor, a chivotului, a scândurilor pentru diferite construcţii, fiind considerat un simbol al veşniciei, un martor ocrotitor al iubirii, un simbol al tenacităţii şi longevităţii. O invocare a divinității este următoarea rugă: ,,Izbăveşte-ne,/ Doamne,/ De străvechiul/ Nostru blestem/ De-a pururi peste tot/ Şi-a nu ajunge nicăieri./ De-a încărca mai mult/ Decât putem duce,/ De-a le începe pe toate,/ Şi a nu duce nimic/ Până la capăt”, care în Biblie este atestată în două versete ale lui Matei ,,şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău. Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!” [Matei 6:13] și Luca ,,şi ne iartă nouă păcatele noastre, fiindcă şi noi iertăm oricui ne este dator, şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău.” [Luca 11:4]. Atestăm o intertextualitate propriu-zisă în aceste cazuri, deoarece leagă textul druțian de textul biblic prin invocarea Domnului, dar și prin caracterul religios care predomină chiar de la primul lexem – ,,izbăvește-ne”. Un element paratextual este expresia ,,Pace vouă”, pe care scriitorul a folosit-o ca titlu al ultimului capitol: „Şi celor sărmani,/ Şi celor bolnavi,/ Şi celor înstrăinaţi,/ Nedreptăţiţi,/ Uitaţi de lume,/ Tuturora/ Domnul vă dăruieşte/ Cea mai mare minune,/ Zicându-vă:/ Pace vouă!”. Pacea înseamnă curăţirea minţii, blândeţea sufletului, dulceaţa inimii, odihna vieţii, este o minune, un dar dumnezeiesc, pentru că Însuși Isus a spus stând în mijlocul oamenilor „Pace vouă!” [Luca 24:36], ,,Har şi pace vouă de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos!” [2 Corinteni 1:2]. Biblia ne îndeamnă să trăim în pace și înțelegere, însă firea omenească mereu e predispusă spre război și conflict. Prin urmare, ne dăm seama că, de fapt, scriitorul reflectă realitatea de astăzi aflată în opoziție cu ceea ce spune și ne îndeamnă Biblia. Balada ,,Rugă albă” este plină de lumină și tămăduire prin desele invocări și implorări fierbinți ale divinității, rugată să îmbunătățească lucrurile rele de pe pământ: ,,Curăţă-ne,/ Doamne…/ De toate/ Rătăcirile,/ De toate/ Păcătuirile,/ De toate nelegiuirile…”, inspirânduse din Biblie ,,Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor; curăţiţi-vă inima, oameni cu inima împărţită!” [Iacov 4:8]. Dacă Ion Druță se adresează la persoana I plural ,,curăță-ne”, în Biblie atestăm persoana a II-a plural (,,apropiați-vă, curățiți-vă”), ceea ce exprimă un îndemn spre purificare și liniște deplină. În concluzie putem afirma că Ion Druţă explorează prin mijloacele intertextualităţii textul Bibliei şi paremiologia populară. Spovedaniile autorului se organizează în jurul unor dialoguri ontologice şi metafizice cu Dumnezeu. Scriitorul este atras de meditaţii elegiace impregnate cu lirism şi tonalităţi liturgice, în atenţia lui se află în permanenţă ocrotirea valorilor creştine, promovarea unui etos popular sănătos. În plămădirea baladelor sale din aluatul realităţii, Ion Druţă ar avea tot dreptul să spună: ,,Scriu cu faţa întoarsă spre Tine, Doamne!”