Interferența lumilor absurde în dramaturgia lui Matei Vișniec
Închide
Articolul precedent
Articolul urmator
1003 54
Ultima descărcare din IBN:
2024-03-28 15:23
SM ISO690:2012
POZDIRCA, Mariana. Interferența lumilor absurde în dramaturgia lui Matei Vișniec. In: Sesiune naţională de comunicări ştiinţifice studenţeşti:: Ştiinţe umanistice Științe sociale, 21-22 aprilie 2016, Chişinău. Chişinău, 2016: CEP USM, 2016, 2016, SU, SS, pp. 9-12.
EXPORT metadate:
Google Scholar
Crossref
CERIF

DataCite
Dublin Core
Sesiune naţională de comunicări ştiinţifice studenţeşti:
SU, SS, 2016
Sesiunea "Sesiune naţională de comunicări ştiinţifice studenţeşti: "
Chişinău, Moldova, 21-22 aprilie 2016

Interferența lumilor absurde în dramaturgia lui Matei Vișniec


Pag. 9-12

Pozdirca Mariana
 
Universitatea de Stat din Moldova
 
Disponibil în IBN: 8 iulie 2019


Rezumat

Albert Camus a definit absurdul astfel: „timpul corupe spațiul”, pe când în teatrul lui Matei Vișniec spațiul și timpul pot forma o lume nouă, conturată de trei direcții distinctive. Prima presupune manifestarea cronotopului, conform conceptului bahtinian, care reprezintă o asociere dintre timp şi spaţiu, determinând imaginea universului dramatic al operei, denumită „imagine spaţio-temporală”. Aceasta se datorează și abundenței didascaliilor, prin care cititorului ise oferă în mod detaliat elementele necesare reconstituirii lumilor absurde. A doua direcţie provine din text, fiind generată de replicile rostite de personaje, iar a treia constituie produsul spaţiului scenic și al imaginației regizorale. Lumile absurde create de Matei Vișniec, fiind inspirate din realități existențiale, se referă la prezentul continuu, manifestând interferențe cu trecutul istoric îndepărtat. Acest fapt se constată în piesele: Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, Richard al III-lea nu se mai face sau Scene din viaţa lui Meyerhold, Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, Hotel Europa Complet etc. Procedeul definitoriu utilizat la crearea acestor lumi absurde este anacronismul și presupune interferența a două tipuri de evenimente îndepărtate în timp, un paradox temporal, care reprezintă trăsături distonante, neprecizate cronologic. În categoria lumi absurde imaginare vom include piesele ce valorifică motive preluate din basme sau povești: Țara lui Gufi – operă concepută în spiritul teatrului de avangardă, în care personajele trăiesc într-o lume imaginară absurdă și sunt mai degrabă orbiți de rețeta unei false fericiri impuse de către altcineva decât orbii; Femeia ţintă şi cei zece amanţi ai săi – o piesă de dragoste cu personaje ciudate, situații tragice și umor negru, unde întreaga lume este o casă a groazei, iar odată intrat în ea, timpul se dilată, memoria dispare, omul este supus unor teste în faţa cărora oricum va ieşi învins; Frumoasa călătorie a urşilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt – prezintă o realitate strecurată în două planuri, cel oniric și cel real; structura piesei este circulară, primele două secvenţe se desfășoară dimineaţa, în corespunderea unui plan de referinţă real, concret, fiind urmat apoi de cele nouă nopţi, care echivalează cu planul imaginar, abstract. Modelul contrapunctic al piesei se referă la imaginea spaţio-temporală și propune, de fapt, anularea timpului pentru personaje. O altă tehnică utilizată de Vișniec în realizarea interferenței lumilor absurde este cea a flash-back-ului. Ea se regăsește în majoritatea pieselor autorului, mai ales în cele cu substrat oniric, în care se constată o pendulare între momentele de vis ale protagoniştilor și între perioadele distincte de timp real, concret. În dramaturgia lui Matei Vișniec lumile onirice au rolul de a le compensa pe cele interioare, în sensul în care individul este frustrat din cauza lipsei de protecţie pe care ar trebui să o simtă în spațiul în care locuieşte. Teatrul descompus sau Omul-pubelă dezvăluie o legătură strânsă dintre realitatea absurdă și stările interioare sau exteriorizate ale personajului. Aici totul e relatat paradoxal, predomină straniul, iar oamenii sunt prizonieri ai propriilor obsesii, frici, obiceiuri ce le destramă viaţa. Sufletul devine o ladă de gunoi unde sunt aruncate deşeurile omenirii. Procedeul dominant al acestei direcții este aşteptarea, atunci când piesa este întoarsă spre trecut și începe cu efectele evenimentelor întâmplate înainte. Fenomenul aşteptării din teatrul modern se poate asocia crizei lumii contemporane, astfel încât reprezintă un apogeu al depersonalizării individului care trăieşte într-o lume pe care o refuză, împotriva căreia nu mai are forţă să se revolte. Peisajele se modifică, timpul se scurge şi totuşi ne dăm seama că nu se întâmplă nimic. Spaţiul, asociat cu timpul, realizează anti-lumea în piesele lui Matei Vişniec, definită ca o lume conflictuală sau ca un univers dereglat, fenomen specific teatrului modern. Toate personajele vișnieciene trăiesc într-un univers multiplu, au contact cu mai multe lumi, duc o luptă între viață și moarte, mereu așteaptă ceva, chiar dacă asta poate însemna doar trecerea timpului. Există piese ale autorului în care predomină lumile deschise, precum strada, oraşul, câmpul etc., acestea fiind, de fapt, spaţii ostile individului sau lumi-capcană (camera, casa, groapa, sala de așteptare, gara etc.). În acest mod, relaţia dintre personaj şi cadrul său de existenţă generează sentimentul izolării, angoasei, precum şi alienarea în spaţiul claustrant. Prin implicarea lumii-capcană, reprezentată de cerc, locul din care personajul nu mai are nicio posibilitate de a scăpa, autorul accentuează destinul tragic al omului. Cercul se închide din ce în ce mai mult în jurul acestuia, simbolizând ruperea comunicării. Lumile interioare şi cele exterioare de cele mai multe ori alternează și sunt spaţii ale morţii. Toate direcțiile absurde pe care le-a experimentat Matei Vișniec creează lumi noi, dar și o altă modalitate de abordare a realităților decât cea cu care suntem obișnuiți. Autorul compune cu stringență lucruri rafinate, inventează un teatru absurd, prin plăsmuirea unui grotesc acaparator de obsesii torturante. Situațiile-limită în care se află fiecare personaj deschid mereu un orizont neașteptat la final. În această lume destructurată haotic toți luptă pentru existență. Matei Vișniec este un autor posmodernist, reprezentant marcant al teatrului absurdului în literatura română, opera căruia este puțin cercetată deocamdată, dar care a valorificat artistic în piesele sale realități contemporane ce merită a fi studiate.