Atunci când în societate a apărut ideea că împăratul nu mai este proprietarul vieții supușilor săi, printre oameni, a survenit întrebarea: Oare proprietar al propriei vieți, nu este însuși omul? Dacă omul posedă un asemenea drept, respectiv lui îi aparține și libertatea de a dispune de el, dat fiind faptul că orice drept natural al omului presupune și oferirea posibilității reale de a și-l exercita [1,p.49]. În acest context, eutanasia, în opinia unor doctrinari, reprezintă unul dintre aspectele conținutului dreptului la viață, pentru că de cele mai dese ori, cei care se opun legalizării eutanasiei, nu fac decât să aducă ca unul din argumente încălcarea dreptului la viață și atentarea la sacralitatea acesteia. Aspectul juridic al problemei constă în răspunsul la întrebarea: Refuzul la acordarea dreptului la moarte persoanei, nu contravine oare drepturilor și libertăților fundamentale ale omului? De aici și necesitatea analizei constituționale a posibilității legalizării eutanasiei. Privind din altă extremă, ar surveni întrebarea: de ce statul poate dispune de viețile cetățenilor săi în scopuri politice, războaie, conflicte militare, condiții experimentale de muncă, experimente medicale, dar în același timp refuză să accepte dreptul persoanei la moarte?! În general, practic în unanimitate se afirmă că expresia ,,dreptul la Moarte” nu este corect formulată, deoarece împreună cu dreptul la moarte, persoana va deține și dreptul de a insista asupra îndeplinirii voinței sale de către terțe persoane, ceea ce legalizează de facto ,,omorul din milă”. Astfel, se propune înlocuirea lui cu sintagma: ,,dreptul persoanei de a muri demn” [2, p. 67]. Un argument al statelor care acceptă eutanasia este că dreptul de a muri cu demnitatea trebuie să fie la fel de bine protejat ca și alte aspecte ale dreptului la viață, susținând că această protecție se extinde asupra persoanelor neputincioase care cer asistență la moarte. Chiar dacă putem recunoaște că eutanasia ar fi o soluție pentru o anumită categorie specială de persoane, nu putem accepta existența juridică a acestui drept, atâta timp cât aceasta este considerată o infracțiune, și incriminată ca atare. Cu toate că au existat încercări de a proclama acest drept la nivel internațional încă din anii 1950, când un grup de peste 20 mii de persoane au semnat o petiție prin care cereau Națiunilor Unite includerea dreptului la eutanasie a persoanei aflate la faza terminală o bolii incurabile, argumentând poziţia prin art.5 CEDO, „nimeni nu poate fi suspus torturii”, însă reclamația a fost respinsă, Curtea interpretând că suferințele provocate de boală nu constituie un element al torturii. Ceea ce ar veni să sprijine necesitatea luării unei poziții față de controversata problemă este cazul Diane Pretty c. Marii Britanii, soluționat de CEDO în aprilie 2002, astfel CEDO a fost pus în situația să stabilească niște limite ale dreptului la viață sau, altfel spus, să ia o anumită atitudine față de relația dintre dreptul la viață și eutanasie. Diane Pretty, în vârstă de 43 de ani, suferea de o boală neurodegerativă progresivă, și anume, scleroză laterală amiotrofică, care îi afecta sistemul nervos central și îi provoca o alterare treptată a nervilor care comandă mușchii corpului, inclusiv cei implicați în funcțiile vitale, potrivit practicii medicale, nu exista nici un tratament disponibil pentru această maladie. La 27 iulie 2001, reclamanta a solicitat prin avocat Procuraturii competente, angajamentul de a nu-l urmări penal pe soțul acesteia dacă o va ajuta să se sinucidă. Organele de drept de toate nivelele din MB au refuzat cererea reclamantei invocând mai multe motive, lucru care a determinat-o să se adreseze la CEDO [4]. În susținerea poziţiei a invocat: încălcarea dreptului la viață; dreptul la viață privată; interzicerea tratamentelor inumane ori degradante; libertatea de gândire, de conștiință și religie; interzicerea discriminării în privința drepturilor și libertăților apărate de Convenție[3]. În situația respectivă, Curtea a interpretat art. 2, dreptul la viață, menționând că acesta nu poate avea un drept diametral opus – dreptul la moarte, însă art.3 l-a interpretat prin faptul că fiecare persoană are dreptul la o moarte demnă, tot în acest context a stabilit că dreptul la viață nu poate include în sine și dreptul la autodeterminare, deoarece dreptul persoanei de a dispune de ea însăși se referă cu totul la altceva, și nicidecum nu poate fi interpretat prin prisma dreptului la viață, care este pe treapta de sus a tuturor ”ierarhizărilor”. Ironic, dar în aceeași zi când Diane Pretty pierde dosarul la Strasbourg, un alt bolnav care a depus aceeași cerere s-a stins din viață imediat după ce a câștigat cazul cu privire la înlăturarea măsurilor de menținere a vieții. Indiscutabil, cazul dat poate fi considerat un precedent important la CEDO privind stabilirea limitelor dreptului la viață. În esență, dreptul la moarte și dreptul pacientului de a refuza tratamentul, astfel hotărându-și moartea, prezintă o diferență mai mult conceptuală, constând în pericole sociale diferite, însă ca rezultat avem același eveniment – decesul pacientului, moartea propriu-zisă a persoanei. Evident că o să hotărâm fiecare pentru noi, considerând valorile noastre, nivelul de moralitate și propria capacitate de a percepe anumite circumstanțe, însă un lucru e cert: întotdeauna există o speranță!