Criza este o fază în evoluţia unei societăţi, marcată de mari dificultăţi economice, politice, sociale, perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări, adesea decisive, care se manifestă în societate. Criza economico-politică începută şi cu termen de finalizare incert reprezintă un subiect preocupant pentru multă lume. Ea este rezultatul unui proces îndelungat, iată de ce trecutul istoric a creat o conjunctură specifică, a cumulat într-o arie relativ restrânsă din punct de vedere geografic popoare foarte diferite din perspectivă culturală şi cu niveluri de dezvoltare inegală. Stagnarea economică, sărăcia, distribuţia resurselor, guvernarea nedemocratică, discriminarea, îngrădirea drepturilor minorităţilor, migraţia ilegală, fluxurile de refugiaţi, disensiunile de natură etnică, intoleranţa culturală şi religioasă sunt principalii factori interni care au capacitatea de a lua forma unei crize de durată. Viaţa unei societăţi cunoaşte momente simetrice, disimetrice şi asimetrice, evoluţii rapide şi stagnări, progrese şi regrese, situaţii normale, dar şi anormalităţi, crize şi conflicte. Avem o explicaţie oficială a crizei, furnizată de instituţiile publice, potrivit căreia problema îşi are originea în comportamentul nepotrivit al agenţilor, cuvintele-cheie fiind egoismul, lăcomia, speculaţia şi imposibilitatea de a funcţiona lin, asigurând alocarea corespunzătoare a resurselor. Totodată majoritatea cercetătorilor, dar şi analiştii din sectorul privat susţin că tocmai intervenţia statului a sădit seminţele turbulenţelor financiare pe care le traversăm în prezent. Potrivit acestora, reţeta prescrisă de autorităţi nu poate duce la atenuarea dificultăţilor ci, din contră, provoacă agravarea lor. Criza economico-politică este rezultatul unui complex de factori, care includ în principal: distorsionarea stimulentelor agenţilor economici şi patologia politicii. Managementul situaţiilor de criză este o acţiune specializată de mare complexitate, dirijată şi susţinută pe multiple planuri: politic, diplomatic, militar, economic, social, religios etc., pentru diminuarea şi menţinerea sub control a efectelor negative. Esenţa managementului în situaţiile de criză o constituie reacţia promptă şi adecvată la evenimentele care ameninţă sau afectează direct securitatea naţională ori, în cazul dezastrelor, starea de normalitate. Pornind de la aceasta, se poate spune că managementul situaţiilor de criză cuprinde ansamblul de măsuri şi acţiuni stabilite de Guvern, ministere, prefecturi şi primării, în vederea garantării securităţii naţionale şi a ordinii. Adică un factor determinant al stabilităţii este democraţia, care reprezintă contextul social-politic spre care tinde şi societatea, iar cazul particular al democratizării societăţilor postcomuniste, în care se încadrează şi exemplul singular al Republicii Moldova, este unul destul de complicat, iar condiţiile instituţionale nu sunt suficiente. Pornind de la studiile semnate de L.Diamond, la aspecte instituţionale ale democratizării urmează să fie adăugate şi altele pentru consolidarea democraţiei ca: cultura politică participativă, conştiinţa politică pluralistă, viziune economică de piaţă [1, p. 34]. Practica transformărilor democratice din Republica Moldova, vine să susţină completarea setului de cerinţe prezentate de R. Dahl. Pe lângă aceste condiţii de design instituţional, un aspect extrem de important pentru democratizarea societăţii îl constituie instituţionalizarea conştiinţei democratice a populaţiei. Cu siguranţă, existenţa instituţiilor încă nu înseamnă existenţa democraţiei. Este necesară şi „democratizarea” cetăţeanului. Prin urmare, obiectivele managementului situaţiei de criză sunt: 1) de a contribui la reducerea tensiunilor, în scopul prevenirii transformării lor în criză; 2) de a gestiona efectiv crizele apărute, pentru a preveni transformarea lor în conflicte între elementele sistemului; 3) de a organiza pregătirea civilă şi militară în mod corespunzător pentru diferite tipuri de criză, inclusiv capacitatea de a descuraja acţiunile împotriva elementelor implicate; 4) de a controla reacţia, iar dacă izbucnesc conflicte, de a preveni escaladarea lor [2, p.16]. R.Dahl nu introduce în mod expres în setul de instituţii ,,minim necesare” existenţa unei opoziţii politice libere în cadrul relaţiilor de putere, însă necesitatea şi cadrul de funcţionarea a acesteia sunt vizibile în practic toate condiţiile înaintate, chiar şi acel control din partea oficialilor aleşi a politicilor guvernamentale, libera exprimare care fundamentează opinia publică democratică, şi acceptarea ideii de opinie diferită de cea guvernamentală, dreptul de a se constitui în asociaţii politice sau apolitice pe interese, dezvoltarea societăţii civile [2, p.43]. Ceea ce se întâmplă azi, în Republica Moldova, nu este altceva decât faptul că oamenii au avut aşteptări enorme, iar tot ceea ce s-a petrecut i-a dezamăgit. Componentele esenţiale ale managementului crizei sunt următoarele: • metodele şi procedeele de culegere, transmitere şi evaluare a informaţiilor; • analiza situaţiei create ca urmare a crizei;• analiza pârghiilor oponente implicate în proces; ' • analiza scopurilor şi mijloacelor; • definirea opţiunilor de răspuns conform scopurilor politice, militare, economice şi sociale; •implementarea soluţiei optime. Gestionarea efectivă a oricărui tip de criză depinde de eficienţa legăturilor stabilite atât în interiorul sistemului respectiv, cât şi între grupurile interesate din exterior. Alături de componente, evidenţiem şi principiile managementului situaţiei de criză: 1) elaborarea operativă a deciziilor; 2) veridicitatea şi oportunitatea informaţiilor; 3) coordonarea activităţilor; 4) controlul activităţii manageriale; 5) informarea publicului; 6) asumarea răspunderii [3, p. 52]. Managementul crizelor se realizează de către autorităţile naţionale de comandă, care au atribuţii de decizie şi responsabilităţi privind conceperea, planificarea, organizarea şi controlul măsurilor adoptate. Soluţionarea crizelor se realizează printr-un ansamblu de măsuri şi acţiuni politice, diplomatice, economice, informaţionale, militare şi de altă natură, aplicate individual sau combinat în funcţie de concepţia de rezolvare a situaţiei de criză [4, p. 34]. Criza politică din Republica Moldova se situează, aşadar, la capacităţile, voinţa politică şi, mult mai fundamental, la identitatea şi valorile construcţiei europene, ale cărei ambiţii şi limite sunt astfel scoase la iveală. Scena politică din Republica Moldova este structurată, sau, mai degrabă, destructurată, de alianţe eteroclite din punct de vedere ideologic, care reflectă incapacitatea partidelor de a polariza într-o manieră explicit şi stabilă o societate politică care nu are cultura dialogului, care nu a experimentat într-un cadru democratic pluralist şi a cărei referinţă supremă faţă de popor pare adesea să treacă prin zdrobirea minorităţii şi nerespectarea instituţiilor.