Evenimentele din ultima perioadă la scară mondială au confirmat semnificația deosebită a controlului de gestiune. Parafrazându-l pe profesorul român Teodor Ștefănescu: „ Ordinea este lumină: unde se administrează fonduri fără contabilitate – care nu e decât știința ordinii – acolo nu e decât întuneric“. „Ordinea în administare“ în secolul al XXI-lea nu ar fi posibilă fără utilizarea instrumentelor de control, evident în forma lor empirică din secolele precedente. Controlul de gestiune (M.Gervais, 2005) desemnează ansamblul proceselor prin care managerii se asigură că resursele sunt obținute și utilizate cu eficiență, eficacitate și pertinență, conform obiectivelor organizației, iar acțiunile se desfășoară în sensul strategiei definite.Punerea la îndoială a actualității definiției este incontestabilă, dar în demersul științific ideile prezente semnifică valorificarea ideilor din trecut [5, p. 375]. Definiția dată de renumitul profesor M.Gervais se consideră deopotrivă cu definiția lui R.Anthony (1965): Controlul de gestiune este procesul prin care managerii se asigură că resursele sunt dobândite și utilizate cu eficacitate (în raport cu obiectivele) și eficiență (în raport cu mijloacele alocate) pentru realizarea obiectivelor entității [1, p. 11]). Într-o manieră puțin diferită față de cercetătorii precedenți, C.Grenier (1990) precizează „Controlul de gestiune urmărește să elaboreze și să pună în aplicare instrumente de informare destinate managementului în realizarea coerenței economice globale a obiectivelor, a mijloacelor și a rezultatelor. Poate fi considerat ca un sistem de informare util în pilotarea întreprinderii, întrucât un control eficient și eficace al acțiunilor și mijloacelor contribuie la realizarea obiectivelor” [1, p. 11]. Mai târziu, J.J. Duby (1997) restrânge semnificația controlului de gestiune la „calcularea costurilor“ și la „gestiunea bugetară “. Adevărat este faptul că managerii asigură, prin intermediul cifrelor, extinderea la scară mondială a activității marilor întreprinderi, dar nu înainte de a ține cont de eventualele eșecuri [4, p. 9].  În examinarea evoluției noțiunii de control, P.Boisselier (2013) a remarcat două direcții: prima (M.Gervais, R.Anthony) se caracterizează printr-o viziune tehnică orientată spre utilitate; cea de-a doua (C.Grenier, J.J. Duby) se înscrie printr-o viziune mai largă în care efectele controlului marchează o funcție a comportamentului managerial. Conceptele de „eficiență” și „eficacitate” sunt prezente în marea majoritate a definițiilor atribuite controlului. În concepția lui P.Boisselier (2013) „eficiența” reprezintă capacitatea de atingere a obiectivelor (a unor rezultate.), iar „eficacitatea” se referă la capacitatea de reducere a mijloacelor în obținerea de rezultate. J.L. Malo și Mathé (2002) diferențiază conceptul de „eficiență“ și conceptul de „a fi eficient” și, respectiv, „eficacitate” de „a fi eficace”. Eficiența semnifică producerea unei anumite mărimi (cantități) date cu intrări minime de resurse și maxim de avantaje (ieșiri). Spre exemplu, randamentul unei mașini sau al unui proces din cadrul entității. A fi eficient se referă la obiectivele de realizat din cadrul entității.Eficacitatea ține modalitatea prin intermediul căreia au fost atinse obiectivele. De exemplu, o entitate poate fi eficace fără a fi eficientă: în ciuda uitării unor detalii, serviciile au fost prestate la timp datorită folosirii unor mijloace adecvate. A fi eficace presupune utilizarea mijloacelor disponibile în mod economicos, prin evitarea de rebuturi [4, p. 11]. Controlul de gestiune furnizează informații managerilor și angajaților necesare în atingerea obiectivelor principale și secundare. Instrument util în pilotarea întreprinderii, deoarece pune accent pe eficiența și eficacitatea acțiunilor și a mijloacelor, precum și pe economicitatea resurselor. P. Boisselier susține că obiectivele generale ale controlului de gestiune sunt următoarele:  Controlul de gestiune – mijloc util în pilotare prin abordarea sistemică a entității;  Controlul de gestiune  – mijloc util în realizarea sistemului de informare și ghidare a consiliului de administrație, management și angajați [1, p. 13]. N.Guedj menționează că obiectivele controlului de gestiune trebuie să contribuie la soluționarea următoarelor probleme:  inexistența unei relații permanente dintre controlul de gestiune strategic și cel operațional;  incoerență între calitatea informației furnizate de controlul de gestiune și modul cum aceasta influențează performanțele individuale ale angajaților;  incapacitatea controlului de gestiune de sprijinire a procesului decizional și a celui previzional. Eventualele soluții pentru rezolvarea dificultăților anterioare constituie următoarele condiții: repartizarea rolurilor sau a implicațiilor generale și modalitățile de punere în aplicare [3, p. 69-77]. Asociaţia Contabililor Autorizaţi Certificaţi (ACCA-Association of Chartered Certified Accountants) susține idea că auditul reprezintă domeniul de vârf al profesiei contabile. Dorim să aducem unele completări, prin propunerea de a include și controlul prin formarea unei „trilogii“: contabilitate, audit și control. De cele mai multe ori se confundă auditul cu controlul. Investigarea elementelor sistemului de control ne determină să afirmăm faptul că există unele similitudini între audit și control. Auditul a apărut cu scopul de a crea o încredere că datele din situațiile financiare reflectă obiectiv realitatea economică și sunt întocmite în conformitate cu standardele de contabilitate. Istoria auditului este mult mai recentă decât cea a contabilității și desemnează toate formele de control foarte variate exercitate în cadrul întreprinderii. Auditul a fost utilizat pentru prima dată de către țările anglofone, însă provine de la cuvântul latinesc „audire” care înseamnă a asculta și „auditor” persoană care ascultă. Deși marea majoritate a cercetătorilor moderni se orientează spre audit, totuși nu trebuie neglijat faptul că auditul este un element ce ține de control, iar etimologia cuvântului control provine de la expresia latinească „contra rolus” ceea ce semnifică „verificarea unui act duplicat după original”. Economia de piaţă a condiţionat apariţia auditului – ca urmare a divizării intereselor celor ce nemijlocit se ocupă de gestionarea firmei (administraţie, manageri) şi a celor ce investesc banii în această entitate (proprietari, acţionari, investitori). Cei din urmă nu pot şi nici nu doresc, într-un fel, să se bazeze numai pe informaţia financiară prezentată de conducătorii şi contabilii întreprinderii. Acţionarii vor să fie convinşi că nu sunt duşi în eroare, iar dările de seamă prezentate de administraţie reflectă complet starea financiară şi reală a activității economice.  În concluzie dorim să afirmăm că controlul de gestiune reprezintă un element esențial al sistemului de control managerial. Entitățile sunt obligate să privească controlul de gestiune prin prisma: auditului intern și extern, controlului intern și extern. Pentru o entitate, auditul reprezintă o vedere critică realizată de profesioniști independenți, care trebuie să-şi îndeplinească misiunea și să ţină seama de posibile conflicte de interese existente între utilizatorii externi şi unitatea auditată. Controlul intern este un atribut al guvernanței corporative, în timp ce controlul extern se efectuează de către organele administrației publice locale sau centrale.