Aderarea Republicii Moldova la Organizația Mondială a Comerțului, în condiţii de posibilităţi limitate ale statului de susţinere a agriculturii, a actualizat sarcina de a îmbunătăți competitivitatea producătorilor din sectorul agrar pe piața internă. Nivelul mondial al preţurilor la produsele agroalimentare a crescut foarte mult în ultimul deceniu. Astfel, indicele preţurilor alimentelor calculat de către FAO (Food and Agriculture Organization) atestă o creştere fără precedent a nivelului agregat al preţurilor la alimente [3].Tendinţa de evoluţie a indicelui preţurilor la alimente este crescătoare şi se accentuează începând cu anul 2007, atingând cel mai înalt nivel în anul 2011. Analiza evoluţiei pe plan mondial a preţurilor, începând cu anul 2007 arată creşteri la toate grupele de produse agricole utilizate ca bază pentru analiză – cereale, zahăr, uleiuri. Cele mai mari creşteri de preţuri au fost înregistrate la zahăr. La această majorare au reacţionat şi preţurile interne. În pofida acestui fapt, veniturile producătorilor agricoli din ţările în curs de dezvoltare nu se majorează proporţional cu majorarea preţurilor mondiale. Presiunea din partea intermediarilor din sfera comerţului, dar şi a celor din sfera industriei de prelucrare a materiei prime agricole a condus la reducerea însemnată a ponderii preţului producătorului în preţul de vânzare cu amănuntul a produsului final de origine agroalimentară. Decalajele de preţ în defavoarea producătorilor agricoli se observă şi în economia altor ţări. Experienţa agricultorilor din ţările cu o economie dezvoltată arată că pentru realizarea funcțiilor agriculturii și asigurarea unei creşteri echilibrate, este necesară dezvoltarea reciproc susţinută a științei, industriei și agriculturii. Între dezvoltarea științei, industriei și a agriculturii există o dependență directă. Atât știința, cât și industria, prin mijloacele și tehnologiile inovatoare, asigură valorificarea superioară a producţiei agricole, aceasta fiind promotorul modernizării tehnologice a agriculturii. Între industria prelucrătoare şi agricultură există relații de dependenţă directă, dar şi relaţii de condiţionare şi influenţare reciprocă. Nivelul de dezvoltare şi diversitatea industriilor prelucrătoare depind nemijlocit de volumul şi sortimentul de materii prime furnizate de agricultură.Relațiile de interdependență dintre industrie și agricultură se reflectă în raporturile dintre preţurile din industrie şi agricultură. Relațiile de urmărire a evoluţiei raportului de preţuri industrie – agricultură se apreciază prin ,,foarfeca prețurilor” sau determinarea cantităţii de produse agricole necesară a se vinde pentru a se putea cumpăra un produs industrial sau a unei unități de servicii necesare agriculturii.  Evoluţia preţurilor la mărfurile industriale și serviciile procurate de către agricultori are o influenţă hotărâtoare asupra rentabilităţii întreprinderii agricole, asupra capacităţii sale de a crea valoare. Nivelul preţurilor ridicate ale input-urilor industriale și ale serviciilor utilizate diminuează resursele disponibile pentru dezvoltarea entităților agricole.Analiza figurii 2 reflectă o tendință de creștere a indicilor de preț atât la produsele agricole, cât și la serviciile și mărfurile procurate de către agricultori în ultimii 10 ani. Indicele mediu anual de creștere a prețurilor la producția agricolă constituie 4,95%, pe când la serviciile și mărfurile industriale procurate de agricultori prețurile cresc în mediu anual cu 10,38%. Se manifestă deci fenomenul numit ,,foarfeca prețurilor”, care îi afectează într-o anumită măsură pe producătorii agricoli.  De asemenea, un decalaj esențial se atestă la produsele agricole și între modificarea prețurilor de vânzare a produselor agricole la producător și cele de consum (prețul pe care îl plătește consumatorul final). Astfel, valoarea adăugată de verigile care nu produc este foarte mare. Spre exemplu, la ouă, care vând direct de la producător în rețeaua de comerț, valoarea adăugată constituie între 50 și 75%. La celelalte produse, având în vedere că trec prin procesul de procesare și comercializare, decalajul este și mai mare. O asemenea situație avem și în cazul produselor de origine vegetală, decalajele dintre prețul la producător și cel în rețeaua de comerț fiind și mai mari. Practic, consumatorul plătește un preț de 3-4 ori mai mare decât prețul la care producătorii agricoli își vând produsele lor pe piață [1]. Existenţa şi menţinerea disparităţii preţurilor se soldează cu consecinţe economice defavorabile, iar mecanismul preţurilor are un rol tot mai redus în reglementarea pieţei. Apare astfel necesitatea de a contracara acest fenomen, prin coordonarea acţiunilor producătorilor mici și compensarea fluctuațiilor nefavorabile ale prețurilor prin intervenția organelor guvernamentale. Reglementarea de către stat a ofertei prețurilor și veniturilor din agricultură ar trebui să împiedice disfuncționalitățile pieței, supraproducția, să atenueze fluctuațiile prețurilor, compensarea diminuării veniturilor ca rezultat al acestor fluctuaţii şi punerea în aplicare a funcțiilor organizaționale, dată fiind concentrația relativ scăzută a producției în agricultură, dar în niciun caz, să nu intervină în restructurarea permanentă sistemică a raporturilor dintre prețuri.  În concluzie: 1. Nivelul de concentrare realizat în sfera industriei de prelucrare a producţiei agricole şi în sfera comerţului cu amănuntul defavorizează foarte mult producătorii agricoli. 2. În aceste condiții, statului îi revine rolul de organizare și reglementare a pieţei produselor agricole prin măsuri care să asigure producătorilor agricoli un profit suficient pentru reproducerea lărgită. Totodată, susţinerea statului trebuie să evite supraproducţia şi să constituie un stimul pentru eficientizarea valorificării potenţialului de producţie. 3. Reducerea veniturilor producătorilor agricoli din cauza devierii raporturilor de paritate trebuie să fie compensate prin determinarea nivelului prețului-țintă după criterii economice și de dezvoltare sustenabilă a agriculturii.