Schimbările profunde şi rapide ale mediului social, în condiţiile unor destructurări şi deconstrucţii marcate de perioada contemporană, au efecte dintre cele mai semnificative în spaţiul familial. Deprivatizarea mediului familial, acompaniată de intruziunea diverselor instituţii în spaţiul domestic şi de influenţa mass-mediei în construirea realităţilor sociale, pune familia  într-o situaţie marcată de nevoia unui sprijin extern. Prescripţiile instituţionale, generate de promovarea actualelor valori, devin norme care obligă familiile să se adapteze noilor ideologii şi să experimenteze noi practici în relaţia cu copiii.  Modificarea aşteptărilor sociale faţă de comportamentele părinţilor în raport cu copiii lor pune o presiune suplimentară asupra părinţilor, care de cele mai multe ori sunt prinşi între exigenţele adesea contradictorii ale mediului profesional şi ale celui familial. Vorbim, de exemplu, despre participarea copilului la luarea deciziilor care-l privesc, dar practicile sociale încă nu au încorporat valorile care pot modifica comportamentele adulţilor faţă de copii, în sensul încurajării participării acestora din urmă. Pentru a realiza această sarcină, este nevoie de o restructurare, inclusiv a practicilor instituţionale, care să ofere modele de exercitare a acestui drept, de pregătire a profesioniştilor care lucrează cu copiii în diverse servicii sociale, educaţionale şi medicale etc. Familia din societatea actuală are nevoie din ce în ce mai mult de un sprijin extern pentru a se adapta acestor cerinţe, în condiţiile în care părinţii fie dau dovadă de incapacitate de gestionare a relaţiilor cu proprii copii, fie rămân ataşaţi valorilor care s-au transmis tradiţional şi pe care le consideră ca fundamente ale  modelelor valide de relaţionare intrafamilială.  În general, termenul de educaţie parentală denumeşte, în sens larg, ,,programele, serviciile şi resursele destinate părinţilor şi celor care îngrijesc copii, cu scopul de a-i sprijini pe aceştia şi de a le îmbunătăţi capacitatea de a-şi creşte copiii”. Într-un sens mai restrâns, educaţia parentală se referă la programele care ajută părinţii să îşi dezvolte şi să îşi îmbunătăţească abilităţile parentale, să înţeleagă dezvoltarea copilului, să înveţe a reduce stresul care poate afecta funcţionalitatea parentală  şi să înveţe a folosi modalităţi alternative de abordare a situaţiilor dificile cu copiii [1, p. 3]. În literatura domeniului sunt abordate multiple beneficii ale educaţiei parentale, printre care: îmbunătăţirea cunoaşterii părinţilor în domeniul dezvoltării copiilor, a nevoilor acestora şi a modului cum pot fi ele satisfăcute în aşa fel încât să susţină sănătatea fizică şi psihică a  copilului; informarea părinţilor în legătură cu drepturile copilului şi modul în care acestea trebuie respectate; îmbunătăţirea abilităţilor părinţilor de a comunica cu copiii, de a-şi ajusta aşteptările faţă de ei în mod realist; îmbunătăţirea atitudinilor responsive şi suportive ale părinţilor faţă de copii, a capacităţii lor de a sprijini autonomia copiilor prin disciplinarea pozitivă [2, p.5]. Toate aceste lucruri pot constitui soluţii posibile pentru o serie de probleme sociale importante: abuzul asupra copilului, reducerea abandonului şcolar, problemele sociale ale adolescenţilor (consum de droguri, delincvenţă etc.), eşecul şcolar, violenţa tinerilor; de asemenea, ele influenţează pozitiv adulţii la nivelul construcţiei identităţii parentale şi a demnităţii de părinte, la nivelul reţelelor lor sociale, pe care le dinamizează, le restructurează şi le consolidează, la gestionarea şi reducerea stresului parental.  Republica Moldova în ultimii douăzeci de ani s-a confruntat cu mai multe provocări şi schimbări de ordin economic şi sociocultural, care implicit au generat diverse inegalităţi, inclusiv  în ceea ce priveşte asigurarea dreptului fiecărui copil la dezvoltare, bunăstare şi educație. Inegalitatea socioeconomică, culturală, fenomenele de migraţiune, exodul rural, dispersarea familiilor şi perturbarea sistemului de valori al familiei au afectat îngrijirea şi educaţia copiilor, precum şi posibilităţile acestora de a atinge potenţialul maxim de dezvoltare. Eforturile depuse de către stat în vederea asigurării respectării drepturilor copilului sunt considerabile, dar nu e de neglijat rolul important care îi revine familiei, modului în care părinţii sunt implicați în educația și îngrijirea copiilor, fapt ce influenţează în mod esențial dezvoltarea acestora, starea de sănătate, rezultatele şcolare, interacţiunile cu ceilalţi membri ai comunităţii etc.  Dacă ne referim la programele de educaţie parentală existente în Republica Moldova, observăm anumite încercări fragmentare de dezvoltare a parentalităţii întreprinse de  unele ONG-uri, susținute de către donatorii internaționali, prin elaborarea și implementarea unor programe de formare a specialiștilor pentru a acorda sprijin familial, dar care nu au avut o acoperire națională  („Educăm cu încredere. Ghidul facilitatorului pentru educația parentală” – segmentul de vârstă 0-7 ani), Programul Educaţional Pas cu Pas, Suportul de curs pentru formatorii locali în domeniul lucrului cu părinții elevilor în prevenirea abuzului și violenței (CIDDC, 2013), „Îngrijire și dezvoltare timpurie: Educația familiei” – Curricula și suportul de curs adresat mediilor academice care pregătesc educatori, asistenți sociali și asistenți medicali (CNETIF). Au fost create și primele 15 Centre de Resurse, Informare și Educare a Părinților ca servicii de consultanță pentru familii în cadrul instituțiilor preșcolare-pilot, susținute de UNICEF și CNETIF (1996-2002), iar în cadrul proiectului IKEA-UNICEFCNETIF (2011-2013) a fost testat modelul de educație parentală cu echipa ambulantă de specialiști din cadrul AO „Femeia şi Copilul – Protecţie şi Sprijin”. Există intenția de a unifica intersectorial, la nivelul practicilor locale, mesaje comune destinate părinților. Proiectul „Parteneriat Global pentru Educație”, implementat de către Ministerul Educației cu sprijinul Băncii Mondiale și UNICEF (2012-2014), dezvoltă modelul echipelor comunitare de lucru cu familia (constituite din educator, asistent medical și asistent social) în problematica incluziunii socioeducaționale a copiilor cu CES. În acest scop a fost elaborat ghidul „Comunicăm eficient cu familia”, care conține 21 de mesaje din domeniile educație, sănătate, protecție, precum și metodologia de comunicare cu familia pentru a transmite aceste mesaje.  Practicile elucidate sunt experienţe secvenţiale, orientate pe un anumit domeniu şi aplicate în cea mai mare parte de către ONG-uri, cele mai multe fiind puţin active în domeniul educației parentale, neavând expertiză și experiență în domeniu.  Analiza politicilor şi cadrului legal privind dezvoltarea abilităţilor și competențelor parentale în Republica Moldova constată lipsa unei viziuni unitare și intersectoriale a acțiunilor, activităților și serviciilor orientate în această direcție. Necesitatea de dezvoltare a abilităților, competențelor parentale, precum și a unor servicii specializate de educație parentală se regăsește în diferite documente de politici şi acte legislative: Strategia națională „Educație pentru toți” pentru anii 20042015, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr.410 din 4 aprilie 2003; Programul de dezvoltare a educaţiei incluzive în Republica Moldova pentru anii 2011-2020, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.523 din 11 iulie 2011; Strategia pentru protecția copilului pentru anii 20142020, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr.434 din 10 iunie 2014; Legea nr.123 din 18 iunie 2010 cu privire la serviciile sociale; Legea nr.140 din 14 iunie 2013 privind protecţia specială a copiilor aflaţi în situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi, Proiectul Strategiei Sănătatea, dezvoltarea și bunăstarea copiilor și adolescenților pentru anii 2014-2020. Cu toate acestea, viziunea de asigurare a unor astfel de servicii este sectorială și axată pe anumite categorii de beneficiari. Educaţia parentală are nevoie de o bază solidă, nu doar de programe-pilot desfăşurate în diferite arii medicale, sociale şi educaţionale, ci de o Strategie Naţională Intersectorială privind Dezvoltarea Abilităților şi Competențelor Parentale, care ar include educaţia părinţilor ca parte integrantă a educaţiei permanente, fiind un fundament în constituirea, funcţionarea şi dezvoltarea unui sistem naţional, integrat de educaţie parentală. Chiar dacă la nivel declarativ se recunoaşte de către diverse instituţii publice importanţa educaţiei parentale, nu există nicio reglementare care că stipuleze nevoia sau obligativitatea acesteia. De aceea, se impune implementarea de politici publice în domeniul educaţiei parentale şi consolidarea unei infrastructuri de formare, de finanţare, de certificare şi de supervizare, la care actualii furnizori de educaţie parentală pot contribui cu expertiză, asistenţă tehnică, modele etc.