Supremaţia constituţiei, fiind o calitate indispensabilă a acesteia, are drept consecinţă maximalizarea responsabilităţii şi importanţei aplicării ei în relaţiile sociale şi raporturile juridice de zi cu zi. Această responsabilitate se impune ca sarcină primordială începând de la Parlament, care are obligaţia să interpreteze prin intermediul legii organice prevederile ei, şi terminând cu cetăţeanul sau persoanele străine, care sunt titularii dreptului fundamental de a semnala orice aplicare inadecvată a normelor constituţionale de către autorităţile publice competente. Pentru o eficientă colaborare între actorii implicaţi în procesul de aplicare a normelor constituţionale, este necesar să ţinem cont de principiul fundamental, instituit pe cale doctrinară şi al jurisprudenţei constituţionale, cel al stabilităţii constituţiei. Principiul stabilităţii constituţiei impune regula, conform căreia, constituţia, având statutul de lege fundamentală, este imuabilă ca act, ce conţine prevederi cu caracter permanent, având drept scop constanţa puterii de stat şi asigurarea securităţii raporturilor juridice. Astfel, Curtea Constituţională a Republicii Moldova consacrând principiul stabilităţii Constituţiei Republicii Moldova, în Hotărârea nr.7 din 4 martie 2016, a constatat că „Stabilitatea Constituţiei este una dintre condiţiile preliminare pentru asigurarea continuităţii statului şi a respectării ordinii şi legislaţiei constituţionale, precum şi pentru asigurarea punerii în aplicare a obiectivelor declarate în Constituţie, pe care se întemeiază Constituţia însăşi” [4]. Pentru asigurarea ordinii publice, în condiţiile statului de drept, normele constituţionale trebuie să fie cât mai constante, pentru ca persoanele să-şi poată adapta comportamentul lor, cel puţin, la normele constituţionale. Aceasta, pentru că nu fiecare persoană, ce se află sub jurisdicţia statului, are acces şi cunoaşte normele legale. Cu atât mai mult, nu orice persoană are capacitatea de a interpreta normele actelor normative în spiritul legalităţii. Or, nu în zadar constituţia, de regulă, este scrisă şi sistematizată într-un mod, încât să fie cât mai utilă cetăţeanului în raporturile sale cu puterea. În acest sens, se impune postulatul expus de Thomas Paine: „Nu există constituţie, dacă ea nu poate fi pusă în buzunar” [2, p.43]. Stabilitatea constituţiei, pe lângă faptul că este un principiu al constituţiei, reprezintă o caracteristică a legii supreme în raport cu actele inferioare. Această afirmaţie se bazează pe faptul că diferă substanţial reglementarea constituţională de reglementarea legală sau a altor dispoziţii, prevăzute de actele juridice cu forţă juridică inferioară, pentru a asigura permanenţa dezvoltării societăţii. În acest sens, savantul I.Guceac a menţionat că „Stabilitatea constituţiei oferă posibilitatea formării unui sistem de drept durabil pentru funcţionarea statului şi societăţii respective” [1, p.119]. Stabilitatea Constituţiei, ca principiu constituţional are drept garanţie şi consecinţă juridică necesitatea impunerii unor proceduri diferite faţă de cele ale legii, în ceea ce priveşte revizuirea acesteia. În funcţie de forma constituţiei, aceste proceduri sunt expres stabilite în însuşi textul constituţiei, cu condiţia ca aceasta să îmbrace forma scrisă. În acest sens, în Hotărârea nr.7 din 4 martie 2016, Curtea Constituţională a menţionat că „în legile fundamentale sunt inserate diverse modalităţi tehnice de protecţie a stabilităţii Constituţiei, prin asigurarea unui anumit grad de rigiditate a Constituţiei. Aceasta este o caracteristică fundamentală a tuturor constituţiilor scrise (spre deosebire de legile ordinare), care conţin prevederi ce permit propria revizuire” [4]. Drept consecinţă a faptului că iniţial a fost impus pe cale doctrinară, principiul stabilităţii constituţiei dobândeşte ulterior o valoare imperativă, fiind instituit în Republica Moldova, prin intermediul jurisdicţiei constituţionale. Cu toate că nici în Constituţia Republicii Moldova, nici în actele normative, nu este expres reglementat principiul stabilităţii Constituţiei, pentru prima dată acest principiu a fost formulat de Curtea Constituţională în Hotărârea nr.57 din 3 noiembrie 1999, când Curtea a constatat că „în calitatea sa de aşezământ scris şi sistematic, de lege supremă în sistemul juridic normativ, Constituţia Republicii Moldova este relativ rigidă, în sensul că ea admite revizuirea, dar numai pentru un sistem tehnic prestabilit vizând iniţiativa de revizuire (art.141), limitele revizuirii (art.142) şi procedura acesteia (art.143). Curtea Constituţională reţine că modificarea unor dispoziţii ale Constituţiei, eludând prevederile art.141, 142 şi 143 din Constituţie, ar constitui de fapt o revizuire implicită a ei, indiferent de motivele invocate şi de procedeul utilizat, ceea ce ar fi o încălcare a Constituţiei” [3]. Ulterior, în Hotărârea nr.7 din 4 martie 2016 Curtea Constituţională a dedicat acestui principiu un întreg compartiment, ca urmare a cărui fapt, a fost posibilă recunoaşterea neconstituţională a Legii nr.1115-XIV din 5 iulie 2000 cu privire la modificarea şi completarea Constituţiei Republicii Moldova [5]. În această Hotărâre Curtea nu numai a definitivat esenţa principiului stabilităţii constituţiei, dar a dat o explicaţie mai amplă esenţei acestuia, ancorându-l la procedura revizuirii Constituţiei. Astfel, în viziunea Curţii „imperativul stabilităţii Constituţiei ar fi ignorat în cazul în care s-ar interveni în textul acesteia de fiecare dată când anumite relaţii sociale care trebuie reglementate legal suferă modificări (de ex., posibilităţile tehnologice ale anumitor tipuri de activităţi se extind până la un grad care era, poate, imposibil de prevăzut la momentul redactării textului Constituţiei)” [4].Consecinţa ridicării principiului în cauză la nivelul unui principiu constituţional este ridicarea gradului de responsabilitate şi stabilitate politică pentru majorităţile parlamentare formate în cadrul Parlamentului Republicii Moldova. Această axiomă este cu atât mai importantă majorităţilor constituţionale, care pot degenera în activităţile sale politice până la neglijarea regulilor de revizuire a Constituţiei. Or, revizuirea Constituţiei Republicii Moldova, operată de Constituanta Legislativă la 5 iulie 2000, nu s-a datorat adoptării unor norme ce ar veni în contradicţie cu prevederile de bază ale Constituţiei, ci neglijării la acea dată de către majoritatea constituţională a procedurilor privind revizuirea Constituţiei. Referindu-ne la Hotărârea Curţii Constituţionale nr.7 din 4 martie 2016 [4], vom mai menţiona că Curtea nu a constatat că normele constituţionale trebuie privite ca o dogmă, ce nu pot fi adaptate la realităţile vieţii şi necesităţile societăţii. Curtea a interpretat spiritul Constituţiei în sensul în care Legea Fundamentală conţine un potenţial deosebit de mare, care permite dezvăluirea acestuia în caz de necesitate prin interpretare jurisprudenţială, adaptând Constituţia „la schimbările vieţii sociale şi la continua schimbare a condiţiilor de viaţă ale societăţii şi ale statului, precum şi asigurarea viabilităţii Constituţiei ca fundament al societăţii şi al statului” [4].  Concluzionând cele expuse, principiul stabilităţii constituţiei este un principiu incontestabil unui stat de drept, aplicabil şi procedurilor de revizuire a constituţiei, în procesul cărora trebuie de respectat rigiditatea acestora, pentru instituirea „constituţionalismului democratic, care încurajează stabilitatea politică, eficienţa, legitimitatea, calitatea procesului decizional, precum şi protecţia drepturilor şi intereselor nonmajorităţii” [6].