Subiectul autoadministrării judecătoreşti este unul de mare interes pentru teoreticienii şi practicienii în domeniul dreptului, acest domeniu fiind monitorizat destul de intens şi de societatea civilă. Rolul primordial în cadrul acestui proces îl are Consiliul Superior al Magistraturii, care este garantul independenţei justiţiei naţionale şi care exercită administrarea judecătorească în calitate de instituţie constituţională distinctă, inclusiv prin intermediul organelor sale subordonate. Prezenta comunicare se va rezuma la unele reflecţii privind abordările normativ-juridice ale instituţiei Inspecţiei Judiciare,sub aspectul locului instituţiei în cadrul magistraturii, a componenţei acesteia şi a mandatului inspectorului judecător. În sistemul justiţiei naţionale componenţa, modul de organizare şi de funcţionare a Inspecţiei Judiciare este reglementat de Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii [1] şi de Regulamentul cu privire la organizarea, competenţa şi modul de funcţionare a Inspecţiei Judiciare [2]. În corespundere cu actele normative invocate, Inspecţia Judiciară este un organ de analiză, verificare şi control, constituit pe lângă Consiliul Superior al Magistraturii (CSM). Locul Inspecţiei Judiciare în cadrul autorităţii judecătoreşti naţionale pare a fi unul ambiguu; or, aceasta este constituită pe lângă CSM, nefiind foarte clar care ar fi esenţa sintagmei pe lângă, fiind, totodată, organ subordonat CSM, similar celorlalte subdiviziuni (Colegiul pentru selecţia şi cariera judecătorilor, Colegiul de evaluare a performanţelor judecătorilor şi Colegiul disciplinar) şi funcţionând pe baza principiului independenţei operaţionale. Vom interpreta totuşi aceste neclarităţi în favoarea recunoaşterii de facto a independenţei funcţionale a Inspecţiei Judiciare, întrucât în activitatea acesteia nu este admisă nicio ingerinţă din exterior, de natură a-i afecta imparţialitatea sau independenţa. Faptul că este, potrivit legii, un organ subordonat CSM, ar însemna că, în exercitarea atribuţiilor, Inspecţia Judiciară va respecta acele principii, planuri şi strategii de protejare şi garantare a intereselor justiţiei în modul în care acestea sunt promovate de CSM, ceea ce corespunde conţinutului pct.79 al Avizului nr.10 (2007) al CCJE în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei referitor la Consiliul Justiţiei în serviciul societăţii [3], potrivit căruia anume Consiliul Justiţiei (cu referire la CSM) ar trebui să supravegheze organizarea serviciilor de inspecţie pentru a fi compatibile cu independenţa judecătorilor.  În cele ce urmează, vom face referire succintă la componenţa Inspecţiei Judiciare. Aceasta este alcătuită din 5 inspectori-judecători, dintre persoane care deţin diploma de licenţiat în drept sau echivalentul acesteia, cu o vechime în specialitate juridică de cel puţin 7 ani şi o reputaţie ireproşabilă. Aceştia pot fi selectaţi din rândul judecătorilor, procurorilor demisionaţi sau pensionaţi, avocaţilor şi profesorilor titulari în domeniul dreptului. Inspectorii-judecători sunt aleşi pentru un mandat de 4 ani, cu posibilitatea exercitării împuternicirilor pentru cel mult două mandate consecutive. Din câte observăm, nu doar judecătorii pot accede la funcţia de inspectorjudecător, ci şi alte categorii de persoane, cărora li se impun exigenţe de profesionalism, vechime în muncă şi integritate. Considerăm benefică o atare reglementare, întrucât, în asemenea mod, este evitată transformarea Inspecţiei Judiciare într-un organ de control aparţinând unei caste închise. Inspectorii judecători aleşi din rândul altor categorii profesionale, inclusiv din corpul academic, ca reprezentanţi ai societăţii civile, consolidează, în viziunea noastră, imaginea publică a acestui organ şi sporeşte, la rândul său, încrederea societăţii în actele întocmite ca rezultat al verificărilor efectuate. Avem însă anumite critici privind componenţa numerică a Inspecţiei Judiciare. Ţinând cont de spectrul destul de larg al competenţelor sale, avem temeiuri a presupune că este dificil a le exercita corespunzător – detaliat, obiectiv, fără a trece cu vederea chiar şi deficienţele minore în activitatea instanţei de judecată ori a judecătorului, în mod particular – şi de a veni, ulterior, cu soluţii de depăşire a eventualelor vulnerabilităţi. De asemenea, inspectorii-judecători sunt impuşi să respecte termene destul de restrânse în activitatea lor (spre exemplu, verificarea sesizării privind faptele care pot constitui abateri disciplinare comise de judecători are loc în 30 de zile; examinarea petiţiilor trebuie făcută în termenele stabilite de art. 8 alin. (1) al Legii cu privire la petiţionare, în cel mult 30 de zile lucrătoare [4]; prelungirea termenelor este posibilă doar în anumite situaţii). Prin urmare, volumul mare de lucru, care urmează a fi efectuat în termene restrânse, fără a aduce atingere calităţii actelor efectuate şi imaginii Inspecţiei Judiciare ne permit să opinăm în favoarea necesităţii de a majora numărul inspectorilor-judecători, de la 5 la 10-15 membri, ideea fiind lansată şi de Preşedintele CSJ, Mihai Poalelungi, în cadrul Adunării Generale a Judecătorilor din 13.03.2015 [5], fiind identificată şi în publicaţia autorilor Pavel Grecu şi Nadejda Hriptievschi, Evaluarea necesităţilor de îmbunătăţire a cadrului legal privind răspunderea disciplinară a judecătorului [6, p.8]. În acest mod, în viziunea noastră, ar spori eficienţa verificărilor, inspectoriijudecători urmând a efectua un volum de muncă mai mic, dar mai calitativ, având şi timp pentru autoperfecţionare şi instruire continuă în vederea menţinerii şi consolidării propriilor capacităţi intelective.  La fel, în lumina reglementărilor naţionale actuale, considerăm oportun a ne expune în teze şi asupra mandatului inspectorului judecător. Potrivit reglementărilor actuale, inspectorii-judecători exercită împuternicirile pe un termen de 4 ani, cu posibilitatea exercitării a cel mult două mandate consecutive. Pe de o parte, termenul de 4 ani nu este suficient pentru manifestarea plenară a Inspecţiei Judiciare într-o anumită componenţă, nici de creare a unei practici uniforme în componenţa respectivă. Pe de altă parte, posibilitatea exercitării împuternicirilor pe durata a două mandate consecutive, fără stabilirea unor interdicţii de a ocupa funcţia de inspector-judecător după o anumită întrerupere, pe încă unul sau, eventual, două mandate consecutive, lasă loc de interpretări. Aceste circumstanţe pot fi de mare interes pentru unii, care ar urmări cu orice scop şi prin orice mijloace posibilitatea de a exercita mai multe mandate în cadrul Inspecţiei Judiciare, cu scopul soluţionării propriilor interese ori a unor persoane anume – din cadrul magistraturii ori, la fel de grav, al politicului. Deşi sunt doar ipoteze, acestea nu pot fi neglijate în contextul justiţiei naţionale, care încă se confruntă cu mari probleme de credibilitate din partea societăţii. O soluţie de depăşire a acestor situaţii ar fi, spre exemplu, alegerea inspectorilor-judecători pe un mandat de 6 ani, fără posibilitatea exercitării a două sau mai multe mandate. În acest mod, fiecare membru ales ar cunoaşte că are la dispoziţie un termen limitat – deşi nu foarte mic – pentru a-şi exercita atribuţiile cu bună-credinţă, cu maximă diligenţă şi profesionalism, sporind, astfel, imaginea sa, pentru propria promovare în carieră, dar, şi mai important, imaginea Inspecţiei Judiciare, ca instituţie integră şi imparţială. În concluzie, analiza reglementărilor normativ-juridice privind componenţa Inspecţiei Judiciare, mandatul inspectorului-judecător, permite a releva, la nivel naţional, atât aspecte pozitive (cum ar fi admiterea la funcţia de inspector-judecător nu doar a judecătorilor, ci şi a altor categorii de profesionişti, inclusiv reprezentanţi ai societăţii civile; statuarea principiului funcţional al independenţei operaţionale), precum şi aspecte discutabile, asupra cărora ar fi posibil de revenit în perspectiva reformării sistemului justiţiei (cum ar fi componenţa numerică a Inspecţiei Judiciare, eliminarea sintagmelor ambigue de genul pe lângă). Accentuăm, totodată, că orice modificări şi/sau completări aduse cadrului normativ urmează a fi coordonate cu cele făcute în întreg sistemul magistraturii, dar şi cu cerinţele societăţii în ansamblu şi a tradiţiilor democratice promovate la nivel naţional.