Reglementarea socială şi formele ei
Închide
Articolul precedent
Articolul urmator
1047 40
Ultima descărcare din IBN:
2024-02-13 12:52
SM ISO690:2012
TULBURE, Ion. Reglementarea socială şi formele ei. In: Integrare prin cercetare și inovare.: Ştiinţe juridice , Ed. Vol.2, 28-29 septembrie 2016, Chișinău. Chisinau, Republica Moldova: CEP USM, 2016, 2016, Vol.2, R, SJ, pp. 221-225. ISBN 978-9975-71-816-5.
EXPORT metadate:
Google Scholar
Crossref
CERIF

DataCite
Dublin Core
Integrare prin cercetare și inovare.
Vol.2, R, SJ, 2016
Conferința "Integrare prin cercetare și inovare"
Vol.2, Chișinău, Moldova, 28-29 septembrie 2016

Reglementarea socială şi formele ei


Pag. 221-225

Tulbure Ion
 
 
Disponibil în IBN: 18 aprilie 2019


Rezumat

Omul, în cursul evoluţiei sale, a parcurs stadii diverse de configuraţie socială şi economică, raporturile sale cu natura au îmbrăcat forme variate, după cum procesul de exploatare a naturii genera o anumită formă de aşezare socială şi, în consecinţă, o anumită structură mentală. A trebuit ca omul să-şi organizeze spaţiul în care trăia, gândirea, limbajul, munca, fiind impus de lumea ostilă, în care nu numai natura, dar şi semenul său era lup pentru el. Gândirea prelogică se transformă în gândire logică, limbajul poate lua forme abstracte, munca duce la apariţia claselor: vânători, militari, preoţi, agricultori, fiecare cu normele şi regulile sale în interiorul grupului din care făceau parte. Descoperirea tehnicilor vânătorii, agriculturii, metalului nu a modificat doar viaţa materială a omului, ea a îmbogăţit, poate într-o măsură mai mare, spiritualitatea umană. Apartenenţa unui membru la grup era dată de măsura în care acesta respecta sau nu normele grupului referitoare la comportament, îmbrăcăminte, obiceiuri, interdicţii şi tabuuri, de felul în care se conforma la obiceiurile grupului.  Prin intermediul normelor, societatea devine un „cosmos” organizat într-o ordine imperativă, indicativă şi sancţionatoare pentru conduită [1, p.67]. Nicio formă de asociere umană nu poate funcţiona în mod adecvat fără instituirea unui minimum de reguli de conduită, putându-se afirma că societatea se naşte odată cu geneza normei. Societatea reprezintă un sistem, un ansamblu complex de structuri care se constituie şi se dezvoltă, influenţându-se unele pe altele. Rezultatele analizei vieţii sociale în ansamblu, ale analizei societăţii ca realitate multiaspectuală constituie substratul reglementării sociale. Societatea umană, ca un sistem logic de elemente, care formează un tot întreg, impune orânduirea raporturilor reciproce prin dirijarea comportării şi funcţionării elementelor ei constitutive. Profesorul Boris Negru deduce că din aceste considerente e necesară o reglementare socială, care ar asigura ordine a şi disciplina în societate [2, p.256].  Termenul de reglementare este explicat în Dicţionarul universal al limbii române ca ,,acţiunea de a reglementa şi rezultatul ei; operaţie de stabilire a unor norme” [3, p.764]. În Noul Dicţionar universal al limbii române reglementarea este definită ca ,,acţiunea de a reglementa şi rezultatul ei; regulare, regularisire; 2. Operaţie de stabilire a unor norme (noi); ansamblu de reguli, de norme; 3. Ansamblu de norme juridice aplicabile într-un anumit domeniu” [4, p.1200]. Reglementarea cuprinde totalitatea normelor, care nu vin din interiorul individului, ci provin din obiceiurile, legile, tradiţiile unei societăţi sau grup social, care îşi constrânge astfel membrii să adopte conduite şi comportamente care să corespundă aşteptărilor acelei societăţi sau grup social. Totuşi, reglementarea poate fi privită, din perspectiva unui amplu proces de determinare a comportamentului colectivităţii umane, prin stabilirea limitelor activităţilor desfăşurate în apariţia claselor: vânători, militari, preoţi, agricultori, fiecare cu normele şi regulile sale în interiorul grupului din care făceau parte. Descoperirea tehnicilor vânătorii, agriculturii, metalului nu a modificat doar viaţa materială a omului, ea a îmbogăţit, poate într-o măsură mai mare, spiritualitatea umană. Apartenenţa unui membru la grup era dată de măsura în care acesta respecta sau nu normele grupului referitoare la comportament, îmbrăcăminte, obiceiuri, interdicţii şi tabuuri, de felul în care se conforma la obiceiurile grupului.  Prin intermediul normelor, societatea devine un „cosmos” organizat într-o ordine imperativă, indicativă şi sancţionatoare pentru conduită [1, p.67]. Nicio formă de asociere umană nu poate funcţiona în mod adecvat fără instituirea unui minimum de reguli de conduită, putându-se afirma că societatea se naşte odată cu geneza normei. Societatea reprezintă un sistem, un ansamblu complex de structuri care se constituie şi se dezvoltă, influenţându-se unele pe altele. Rezultatele analizei vieţii sociale în ansamblu, ale analizei societăţii ca realitate multiaspectuală constituie substratul reglementării sociale. Societatea umană, ca un sistem logic de elemente, care formează un tot întreg, impune orânduirea raporturilor reciproce prin dirijarea comportării şi funcţionării elementelor ei constitutive. Profesorul Boris Negru deduce că din aceste considerente e necesară o reglementare socială, care ar asigura ordine a şi disciplina în societate [2, p.256].  Termenul de reglementare este explicat în Dicţionarul universal al limbii române ca ,,acţiunea de a reglementa şi rezultatul ei; operaţie de stabilire a unor norme” [3, p.764]. În Noul Dicţionar universal al limbii române reglementarea este definită ca ,,acţiunea de a reglementa şi rezultatul ei; regulare, regularisire; 2. Operaţie de stabilire a unor norme (noi); ansamblu de reguli, de norme; 3. Ansamblu de norme juridice aplicabile într-un anumit domeniu” [4, p.1200]. Reglementarea cuprinde totalitatea normelor, care nu vin din interiorul individului, ci provin din obiceiurile, legile, tradiţiile unei societăţi sau grup social, care îşi constrânge astfel membrii să adopte conduite şi comportamente care să corespundă aşteptărilor acelei societăţi sau grup social. Totuşi, reglementarea poate fi privită, din perspectiva unui amplu proces de determinare a comportamentului colectivităţii umane, prin stabilirea limitelor activităţilor desfăşurate în sânul acesteia. Reglementării sociale, ca oricărui proces, îi este specific tipul istoric de societate în care s-a dezvoltat, fiindu-i caracteristic faptul că, pe măsura dezvoltării societăţii, se amplifică relaţiile sociale ce necesită o reglementare socială. Dinamica fenomenelor sociale, îmbogăţirea conţinutului lor precum şi apariţia unor fenomene noi reclamă, evident, revizuirea vechilor norme, dar şi apariţia altora noi. Astfel, se naşte tendinţa de formare a unor mecanisme de reglementare normativă a relaţiilor sociale. Mecanismul de reglementare normativă se modifică permanent, implicând schimbări calitative. Reglementarea socială poate fi categorizată în individuală şi normativă. Reglementarea individuală presupune stabilirea conduitei unei persoane anumite într-un caz concret. Or, reglementarea individuală se realizează prin comenzi adresate unei persoane concrete pentru a dirija o activitate anumită. Aceste stipulări (ordine) sunt aplicabile doar pentru o singură dată. Regula prescrisă este valabilă doar pentru o situaţie anumită. Astfel, după epuizarea circumstanţei date, regula nu mai este valabilă. Reglementarea normativă este o reglementare mult mai complexă, care implică reguli generale de conduită. Ea se impune tot mai mult cu cât o societate e mai avansată. Activităţile umane, multiple şi variate, nu se desfăşoară paralel, independent unele de altele, ci unele prin altele, influenţându-se, intercondiţionându-se, fiecare putând deveni pentru cealaltă un element determinant. Această influenţă reciprocă nu trebuie absolutizată, întrucât nu fiecare activitate umană poate deveni elementul determinant al tuturor celorlalte. Desfăşurarea acestor activităţi se face în mod organizat, reglementat, gradul de organizare depinzând, mai întâi de toate, de nivelul atins în dezvoltarea sa de societatea respectivă. De la începuturi relaţiile sociale erau reglementate prin normele morale, religioase, obiceiuri, iar ulterior, după formarea statului, ca structură de organizare a societăţii, prin normele de drept. Reglementarea normativă reprezintă dirijarea conduitei umane prin intermediul unor reguli generale de conduită, care se atribuie la toate cazurile de genul respectiv, reguli la care trebuie să se adapteze fiecare persoană care este implicată în una din situaţiile programate. Reglementarea normativă are ca scop organizarea vieţii sociale pentru a se obţine în final o ordine socială comună, independentă de voinţele individuale. Ordinea socială implică aptitudinea societăţii de a ţine sub control acţiunile membrilor colectivităţii, de a coordona activitatea socială şi permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane. Caracterul principal al reglementării normative este acela de a stabili în cadrul societăţii o formă ideală a comportamentului, un model prescriptiv pentru ceea ce trebuie să fie. În cadrul unei societăţi nu pot fi închegate nişte raporturi sociale fără reglementare. La acest capitol, profesorul Pavel Apostol consideră că „ţine de natura însăşi a acţiunii umane ca ea să fie normată” [5, p.68]. Normativitatea este o condiţie de existenţă a societăţii care presupune că acţiunile omului trebuie poziţionate între anumite limite. Astfel, pentru a trasa direcţiile pe care trebuie să le urmeze omul în acţiunile sale, e necesar a fi elaborate reguli, principii, drepturi, obligaţii, constrângeri de natură morală, religioasă, politică, economică, juridică, care reglementează conduita individuală şi de grup. În urma acestui amplu proces de reglementare, normare, în societate se formează un ansamblu de reguli care stabilesc conduita pe care trebuie să o adopte fiecare membru al colectivităţii atunci când se implică într-o activitate prescrisă.   Cazul în care persoana se implică într-o situaţie, care încă nu este programată de o normă, constituie temeiul pentru punerea în funcţiune a mecanismului de reglementare. Or, ivirea unor situaţii nereglementate impune necesitatea stabilirii unor norme care să prevadă conduita pe care trebuie să o adopte subiectul ce va fi implicat în asemenea relaţii. Inacţiunea în situaţia dată creează impedimente pentru dezvoltarea societăţii, întrucât, aşa cum am mai menţionat, dinamica fenomenelor sociale reclamă apariţia noilor norme. Societatea, fiind un sistem complex de structuri care se influenţează reciproc, solicită receptivitate la noile fenomene sociale apărute. Doar în aşa mod poate fi constituită şi menţinută ordinea socială, în caz contrar, în societate se instaurează dezordinea bazată pe egoismul individual. Astfel, procesul de reglementare impune încontinuu reguli noi, iar „idealul normativ” nu poate fi atins. Cu alte cuvinte, procesul de reglementare nu are limite temporale, ci se modernizează în funcţie de viaţa socială. Mai mult ca atât, viaţa socială influenţează direct procesul de normare, stabilind, astfel, conţinutul acestuia. Reglementarea normativă se iniţiază pornind de la fapte concrete, particulare, cărora le dă apreciere, identificând rolul noii relaţii sociale în societate. Aprecierea socială poate fi realizată în cadrul unui grup social, organizaţii sau chiar stat. Uneori aprecierile făcute de subiecţii vizaţi pot să coincidă, alteori conţinutul acestora poate să fie diferit. Contradictorialitatea aprecierilor făcute la diferite niveluri stimulează procesul de nesupunere la norme.  În încheiere, urmează să menţionăm că atât reglementarea individuală, cât şi reglementarea normativă urmăresc acelaşi scop – ca activitatea umană să fie coordonată spre realizarea interesului urmărit. Atingerea rezultatului scontat, şi anume adaptarea acţiunilor omului la conduita prescrisă, reprezintă ultima etapă a amplului proces de reglementare. Astfel, punctul final nu coincide cu prescrierea normei, dar cu realizarea acesteia în practică. Or, instituţia reglementării sociale, fără aplicarea normei, este lipsită de conţinut şi importanţă socială.