Potrivit Legii Supreme [1], Curtea Constituţională rezolvă cazurile excepţionale de neconstituţionalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiţie. Dispoziţiile legii fundamentale sunt dezvoltate de Legea cu privire la Curtea Constituţională [2], Codul jurisdicţiei constituţionale [3], Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală. Fiind un instrument de apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, excepţia de neconstituţionalitate, cu particularităţile sale, reprezintă un mijloc de acces indirect al persoanelor la instanţa de contencios constituţional prin intermediul instanţei de judecată. Controlul de constituţionalitate pe cale de excepţie este un control „concret” [4, p.540], deoarece, excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată doar într-un proces judecătoresc declanşat doar în cazul în care norma contestată are incidenţă în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei de judecată. Chiar dacă şi în cadrul controlului a priori – al legilor înainte de promulgare – se poate vorbi despre o legătură între Curtea Constituţională şi instanţele de judecată, concretizată în posibilitatea Curţii Supreme de Justiţie de a sesiza Curtea Constituţională, cel mai plenar se manifestă această relaţie în cadrul controlului a posteriori – al actelor juridice în vigoare – pe calea excepţiei de neconstituţionalitate [5, p. 288].  Curtea Constituţională [6] a statuat că sintagma ,,excepţia de neconstituţionalitate” în sensul dispoziţiei art.135 alin.(1) lit.g) din Constituţie poate fi interpretată ca procedură de iniţiere de către instanţele de judecată, la iniţiativa părţilor sau din oficiu, a controlului conformităţii unei legi sau altui act normativ în întregul său, ori în majoritatea cazurilor parţial cu normele constituţionale. Această procedură este o abatere de la regula generală, stabilită în art. 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie şi art. 25 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, şi prin natura sa este o excepţie. Dacă expresia „exercită la sesizare controlul constituţionalităţii”, înseamnă exercitarea unei atribuţii pentru verificarea unei activităţi, atunci expresia „rezolvarea cazurilor” înseamnă găsirea unei soluţii în situaţia când în procesul examinării unui litigiu judecata ordinară constată imposibilitatea aplicării unei legi sau a unui alt act normativ din cauza că acestea contravin Constituţiei. Totodată, cu referire la noţiunea de „excepţie de neconstituţionalitate”, Curtea a stabilit că „constituţionalitatea unei legi, unei norme de drept dintr-un alt act normativ, ce urmează a fi raportată părţilor, se poate invoca numai în cazul unui litigiu în curs de judecată, deci întotdeauna pe cale de excepţie şi niciodată prin acţiune”.  Elementele principale ale excepţiei de neconstituţionalitate sunt [6]: a) necesitatea efectuării unui control de neconstituţionalitate; b) existenţa raportului triunghiular între partea aflată în proces, ale cărei drepturi sau interese au fost eventual lezate printr-o normă neconstituţională, instanţa de judecată, în faţa căreia se invocă neconstituţionalitatea, şi Curtea Constituţională, chemată să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate; c) obiectul excepţiei de neconstituţionalitate (care este mai larg, incluzând nu numai legile, ci şi alte acte normative). În jurisprudenţa sa, Curtea a explicat care este obiectul excepţiei de neconstituţionalitate formulat prin sintagma „acte juridice” de la art.135 alin. (1) lit. g), menţionând că excepţia de neconstituţionalitate urmează a fi ridicată asupra actelor cu caracter normativ enumerate la art. 135 alin. (1) lit. a), şi anume, asupra: legilor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului.   Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată atât asupra actelor juridice în vigoare, cât şi asupra actelor care nu mai sunt în vigoare, dacă sub imperiul acestora s-au născut raporturi juridice care continuă să producă efecte, iar norma este aplicabilă raporturilor juridice litigioase şi este determinantă în soluţionarea cauzei. Din coroborarea prevederilor constituţionale cu cele ale legilor [2, 3], precum şi jurisprudenţa Curţii constituţionale [7] rezultă că procedura de soluţionare a excepţiilor de neconstituţionalitate presupune două etape: a) etapa judecătorească – etapă prealabilă, care începe odată cu invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în faţa instanţei judecătoreşti şi se încheie cu sesizarea Curţii Constituţionale (în situaţia în care instanţa nu respinge ca inadmisibilă excepţia), şi b) etapa controlului constituţional, care se desfăşoară în faţa Curţii Constituţionale.Analizând prevederile constituţionale şi practica Curţii Constituţionale referitoare la subiecţii cu drept de a ridica excepţia de neconstituţionalitate, se constată faptul că, iniţial, a existat un singur subiect abilitat cu această atribuţie – Curtea Supremă de Justiţie. Prin hotărârea sa [7], Curtea Constituţională a interpretat extensiv art.135 alin.(1) lit. a) şi g) din Constituţia Republicii Moldova, menţionând că excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată de către: (1) instanţa de judecată din oficiu, care, respectând principiul supremaţiei Constituţiei, nu este în drept să aplice o normă în privinţa căreia există incertitudini de constituţionalitate. Mai mult ca atât, în cazul existenţei incertitudinii privind constituţionalitatea legilor, hotărârilor Parlamentului, decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, ce urmează a fi aplicate la soluţionarea unei cauze aflate pe rolul său, instanţa de judecată este obligată să sesizeze Curtea; (2) părţile în proces, inclusiv reprezentanţii acestora, drepturile şi interesele cărora pot fi afectate prin aplicarea unei norme neconstituţionale la soluţionarea cauzei. Toate părţile procesului sau reprezentantul lor pot ridica excepţia de neconstituţionalitate în faţa instanţei de judecată. Sesizarea privind controlul constituţionalităţii unor norme ce urmează a fi aplicate la soluţionarea unei cauze se prezintă direct Curţii Constituţionale de către judecătorii/completele de judecată din cadrul Curţii Supreme de Justiţie, curţilor de apel şi judecătoriilor, pe rolul cărora se află cauza. Judecătorul ordinar nu se pronunţă asupra temeiniciei sesizării sau asupra conformităţii cu Constituţia a normelor contestate, limitându-se exclusiv la verificarea întrunirii următoarelor condiţii: (1) obiectul excepţiei intră în categoria actelor cuprinse la art.135 alin. (1) lit. a) din Constituţie; (2) excepţia este ridicată de către una din părţi sau reprezentantul acesteia, sau indică că este ridicată de către instanţa de judecată din oficiu; (3) prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluţionarea cauzei; (4) nu există o hotărâre anterioară a Curţii având ca obiect prevederile contestate. Judecătorii ordinari nu sunt în drept să refuze părţilor sesizarea Curţii Constituionale, decât doar în condiţiile menţionate supra. În momentul acceptării excepţiei de neconstituţionalitate, judecătorul dispune, prin încheiere, suspendarea procesului. Curtea [7] a reţinut că suspendarea procesului până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate este necesară pentru a exclude aplicarea normelor contrare Constituţiei la soluţionarea unei cauze.  În acelaşi timp, Curtea a observat că, potrivit prevederilor legale, încheierea prin care se refuză ridicarea excepţiei nu poate fi contestată separat cu recurs, ci doar odată cu fondul cauzei. În aceste condiţii, deşi excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată la orice etapă a procesului până la pronunţarea hotărârii definitive şi în cadrul oricărei instanţe în ordinea exercitării căilor de atac (judecătorii, Curţi de Apel, Curtea Supremă de Justiţie), Curtea a reţinut că, în vederea asigurării celerităţii procesului, părţile trebuie să aibă posibilitatea procesuală de a contesta separat cu recurs încheierea judecătorului ordinar de respingere a cererii de ridicare a excepţiei. Considerăm oportun ca să fie stabilit în calitate de obiect al excepţiei de neconstituţionalitate pe lângă actele juridice cu caracter normativ şi actele administrative cu caracter individual [8], emise de Parlament, de Preşedintele Republicii Moldova şi de Guvern în exerciţiul atribuţiilor prevăzute expres de normele constituţionale ce ţin de alegerea, numirea şi destituirea din funcţiile publice a persoanelor oficiale exponente ale unui interes public deosebit, dar numai sub aspectul formei şi procedurii de adoptare, fără a fi analizate circumstanţele de fapt.