Comparând experienţa statelor din fostul aşa-numit lagăr socialist şi celor occidentale în domeniul cercetării puterii, se poate de menţionat că ştiinţa occidentală a acumulat o mai mare gamă de cunoştinţe despre latura pragmatică a acestui fenomen. Iar opiniile, caracteristice ştiinţei occidentale, au un caracter divers şi ramificat. În politologia occidentală este dominant conceptul puterii, formulat de renumitul autor german Max Weber: „Puterea este orice posibilitate de a promova voinţa proprie în cadrul relaţiilor sociale, chiar contrar rezistenţei, indiferent de aceea, pe ce se bazează acea posibilitate”. Operele autorilor celor mai răspândite clasificări ale conceptului puterii din literatura nemarxistă au fost examinate de către autorul E.Veatr. După părerea lui, abordările conceptuale ale puterii cunoscute ştiinţei pot fi grupate în şase categorii: behevioristă, teleologică, instrumentalistă, structural-funcţionalistă, conflictualistă, cea care determină puterea ca influenţă. Astfel, E.Veatr în calitate de putere indică „posibilitatea de a ordona în condiţiile, în care, cel căruia i se ordonă, trebuie să se supună” 5, p.159. Formula lui E.Veatr era de fapt apropiată celei a autorului Lukes, care în lucrarea „Power: a Radical Viev”, publicată în 1974, definea puterea ca „acţiunea ce atinge interesele subiectului, contrar voinţei lui, atentează la autonomia subiectului”. Diferenţa pare a fi în cazul autorului E.Veatr „posibilitatea de a ordona”, iar la autorul Lukes – „acţiunea”, dar dacă posibilitatea de a ordona este urmată de supunere la ordin, atunci este vorba de o posibilitate realizată, adică de acţiune. Pentru a înţelege mai clar esenţa puterii ca fenomen social, considerăm că este oportună necesitatea relatării celor mai importante concepte şi teorii cu privire la putere: 1. Abordarea sociologică (Weber) – puterea este capacitatea unui individ A de a-şi impune propria voinţă în condiţiile sociale speciale, în pofida opunerii din partea individului B. În baza relaţiilor de putere stă dihotomia conducere – supunere 11, p.164. Max Weber susţinea că există mai multe posibilităţi de a-ţi impune voinţa, deoarece totalitatea de trăsături ale individului, precum şi posibilele îmbinări de circumstanţe pot crea situaţii în urma cărora voinţa individuală să fie supusă. Deţinerea puterii îi acordă prestigiu subiectului ei, adeseori schimbând simţitor poziţia sa în ierarhia socială 12, p.136. Orice putere se sprijină pe „aparatul administrativ” şi pe credinţa în legitimitatea acestui aparat, datorită căruia puterea acţionează asupra întregului sistem de relaţii sociale 8, p.112. 2. Abordarea structural-ştiinţifică (Parsons) – puterea e capacitatea de a lua decizii şi de a le asigura îndepinirea, precum şi abilitatea societăţii de a-şi mobiliza resursele pentru a-şi atinge scopurile comune. Parsons caracterizează puterea ca o relaţie între subiecţii inegali, comportamentul cărora e condiţionat de rolurile sociale pe care le îndeplinesc 4, p.98. 3. Abordarea sinergetică (Balandier) – puterea rezultă pentru orice societate din necesitatea de a lupta împotriva entropiei ce o ameninţă cu dezordinea, aşa cum ea ameninţă întregul sistem 1, p.27. 4. Puterea ca o capacitate de a influenţa indivizii (Lasswell) – tratează puterea de pe poziţii psihoanalitice – puterea e deţinută de cel