Aristotel, de rând cu istoricii Herodot, Tucidide şi Xenofon, cu filozoful Platon, cu scriitorii literari greci Sofocle, Euripide, ne-a lăsat dovezi şi reflecţii despre organizarea puterii şi începutul divizării ei, mai ales, în Sparta şi Atena. Însă prima formulare doctrinară expresă a teoriei separaţiei puterilor, cu evocarea importanţei acestei separări pentru garantarea libertăţilor individuale, aparţine filosofului englez John Locke şi se cuprinde în lucrarea sa Essay on Civil Governement 1, p.153. Anume de numele lui Locke este legată prima concepţie desfăşurată despre separaţia puterilor şi, desigur, reflectă specificul activităţii conducerii puterii statale care a constituit una din pietrele de temelie ale doctrinei dreptului constituţional 11 p.38-46.  John Locke afirmă că în activitatea unui stat al libertăţii trebuie să fie reflectată prin separaţia puterilor în stat, iar activitatea statului poate fi analizată după trei direcţii principale de exercitare a puterii de stat: legislativă, executivă şi federativă. În concepţia lui Locke, puterea legislativă trebuie să aparţină parlamentului şi era considerată putere supremă, deoarece – era dată de la Dumnezeu şi fiind considerată sfântă 8, p.342-343, dicta reguli de conduită general obligatorii. Puterea executivă, limitată la aplicarea legilor şi la rezolvarea unor cazuri care nu puteau fi prevăzute şi determinate prin lege, urma să fie încredinţată monarhului 6, p.87. Puterea federativă este îndreptată spre asigurarea securităţii societăţii în relaţiile externe 7, p.125. Această putere, în opinia autorului, se ocupă cu problemele păcii şi a războiului, cu formarea coaliţiilor şi uniunilor, precum şi cu discutarea altor întrebări cu persoanele şi statele străine şi, în general, prerogative cu caracter diplomatic. Dar dacă filosoful Locke distinge trei funcţii separate în activitatea de ansamblu a statului, el nu cere în schimb ca fiecare dintre ele să fie încredinţată unor organe separate. În opinia lui, numai funcţia legislativă şi cea executivă trebuie să fie exercitate de titulari distincţi şi independenţi 2, p.10. Însă importanţa operei lui Locke nu constă în reflectarea unei tehnici compuse de conducere statală. Hobbes, de exemplu, a remarcat de asemenea importanţa diferenţierii formelor de activitate statală, dar a pledat pentru unificarea tuturor împuternicirilor statale în mâinile unui monarh. În epoca revoluţiilor din 1640-1660, cerinţele de separaţie a puterilor au fost încadrate în programele politice ale partidelor. Era susţinută afirmaţia, conform căreia nesepararea puterii, concentrarea ei absolută în mâinile monarhului, care de unul singur elabora legile şi dispunea de constrângere pentru ca acestea să fie executate, duce la destrămarea societăţii 10, p.24. În aşa mod, în scopul limitării puterii regelui şi consolidării independenţei corespunzătoare a parlamentului a fost înaintată ideea formării unui sistem de balanţe şi contrabalanţe care trebuia să funcţioneze în caz că monarhul va depăşi limitele împuternicirilor sale. Mai târziu, în condiţiile republicane a fost propusă ideea unui sistem de balanţe şi contrabalanţe, care ar limita şi puterea parlamentului. Toate aceste idei privind separaţia puterilor au avut ca punct de plecare concepţia lui Locke. Gânditorul tindea spre rezolvarea unei probleme foarte importante – menţinerea puterii de stat în anumite limite, care ar asigura securitatea dezvoltării societăţii, constituirea unui mecanism politic, unde organele centrale ale puterii de stat vor fi lipsite de posibilitatea de a deţine puterea absolută şi de a depăşi limitele competenţei lor, care ar încălca drepturile şi interesele individului. Din punct de vedere juridic, Locke presupunea că această sarcină poate fi realizată pe baza organizării corecte a puterii de stat. În separaţia puterilor el vedea „o metodă de limitare a împuternicirilor” acelora, cărora oamenii (poporul) le-au încredinţat puterea. Separaţia puterilor ar asigura activitatea legală a organelor puterii de stat, îndreptată la ocrotirea drepturilor cetăţenilor, deoarece concentrarea întregii puteri în mâinile unei singure persoane sau unui singur organ ar acorda posibilitatea de a ignora legislaţia, ar duce la apariţia despotismului. Filosoful John Locke menţiona că într-un stat bine organizat dreptul de a face legile trebuie încredinţat unor adunări constituite anume în vederea acestui scop. După adoptarea lor, adunările trebuie să se separe din nou şi să respecte şi ele legile pe care le-au adoptat.Afirmând că aplicarea legilor trebuie supravegheată, Locke arăta: „este necesar să existe o putere care să vegheze permanent la exercitarea legilor ce sunt în vigoare. Astfel, puterea legislativă şi puterea executivă trebuie să fie separate”. Motivaţia pentru care puterea legislativă şi executivă nu trebuie să fie concentrate în mâinile unei singure persoane, în concepţia lui Locke, constă în faptul că puterea legislativă este aceea care are dreptul de a determina cum trebuie să fie întrebuinţată forţa statului pentru a proteja comunitatea şi pe membrii săi 3, p.122. Anume justificarea principiului separaţiei puterilor în stat rezidă în preocuparea, izvorâtă din dureroase experienţe istorice, de a împiedica acapararea întregii puteri statale în mâinile aceluiaşi grup social sau chiar aceleiaşi persoane. Pentru că, arată John Locke în Essay on Civil Governement: „tentaţia de a pune mâna pe putere ar fi prea mare dacă aceleiaşi persoane care au puterea de a face legile ar avea mâini şi puterea de a face, să fie executate, căci ar putea să se scutească de a se supune legilor pe care ele le fac” 4, p.25. Funcţia legislativă are un caracter intermitent, legile putând fi elaborate într-un interval de timp limitat, la sfârşitul căruia organul emitent intră în vacanţă, pe când funcţia executivă are caracter permanent, odată ce legile trebuie aplicate fără întrerupere. Întrucât funcţia executivă are acest caracter permanent, este logic ca ea să fie încredinţată altui organ decât funcţia legislativă 9, p.351. Însă John Locke atribuie regelui pe lângă puterea executivă şi dreptul de a dizolva parlamentul, dreptul determinării perioadei sesiunilor şi chiar dreptul de a acţiona în unele situaţii, fără a lua în consideraţie prevederile legislaţiei, chiar uneori şi în contradicţie cu ea. Autorul mai adaugă că aceste acţiuni pot fi efectuate numai în interesul binelui comun 11, p.38-46. Astfel, Locke a schimbat considerabil concepţia referitor la relaţiile dintre puterea legislativă şi cea executivă, introducând în raporturile lor controlul reciproc. Dar dacă, pentru Locke, puterea executivă şi cea legislativă trebuie să fie în mod firesc separate, în schimb puterea federativă trebuie contopită cu cea executivă. Într-adevăr, – afirma acest autor, – exercitarea atât a funcţiei executive, cât şi a celei federative face necesară adeseori intervenţia forţei publice. Dar dacă două organe distincte ar dispune de puterea de constrângere a statului, diferendele ce s-ar ivi între ele ar putea degenera în conflicte armate.După cum se poate observa, din concepţia lui Locke, lipseşte puterea judecătorească, aşa cum vom vedea că se va contura ea în teoria clasică a separaţiei puterilor în stat. În concepţia lui Locke puterea judiciară se înfăţişează mai degrabă ca un accesoriu al puterii legislative 3, p.122 în considerarea funcţiilor judiciare ale Camerei Lorzilor 5, p.110. În acest sens, el precizează: „cine are puterea legislativă sau puterea supremă într-o republică este ţinut să guverneze prin legi fixe şi stabile promulgate şi cunoscute de popor, prin judecători imparţiali şi cultivaţi, care sunt însărcinaţi să tranşeze litigiile după aceste legi, iar nu prin decrete de circumstanţe” 3, p.122. Desigur, teoria lui Locke nu conţine un sistem clar de balanţe şi contrabalanţe, însă împiedicarea abuzului din partea puterilor Locke o vede în următoarele: ― în primul rând, poporului îi rămâne „puterea supremă de a înlătura sau înlocui organul legislativ, atunci când vede, că puterea legislativă acţionează în contradicţie cu încrederea acordată” 9, p.349; ― în al doilea rând, puterii executive îi este oferit dreptul de a convoca organul legislativ pe calea alegerilor noi, în cazul „când circumstanţele sau necesităţile poporului necesită îmbunătăţirea legilor existente şi elaborarea legilor noi” 9, p.339; ― în al treilea rând, „puterii executive îi este acordat dreptul dizolvării organului legislativ”. Trebuie însă remarcat faptul că Locke, deşi distinge cele trei puteri, însă nu intuieşte esenţa principiului separaţiei acestora, adică de a împiedica tirania, teoria sa reducându-se la o simplă distribuire a unor funcţii specializate ale statului şi exercitarea lor separată 5, p.110. Analizând concepţia lui Locke privind separaţia puterilor, Leon Duguit arăta că „pentru a se asigura acţiunea guvernamentală, o pondere reciprocă trebuie să se instituie între diferitele organe. Nu era o separare a puterilor care le-ar fi izolat, care ar fi provocat conflicte şi ar fi împiedicat liberul joc al maşinăriei politice. Era mai degrabă o colaborare a organelor şi o repartiţie a funcţiilor” 12, p.196. În concluzie constatăm ca alături de Locke, în epoca în care şi-a expus concepţiile politice privind un nou model de guvernare, şi alţi autori au supus sistemul de guvernare englez şi economia Angliei unei analize atente, ale căror concluzii au stat la baza progresului ştiinţei politico-juridice din veacul următor.