Indiferent de modul în care statul se implică în sfera raporturilor juridice de muncă (prin elaborarea şi punerea în aplicare a unor reglementări imperative sau dispozitive), se impune necesitatea creării unui sistem de organe statale şi obşteşti, abilitate cu exercitarea controlului şi a supravegherii asupra respectării legislaţiei muncii [1, p.718]. Aşadar, statul este direct interesat să controleze dacă prescripţiile normative din domeniul muncii se aplică sau nu în mod corect, dacă ele au eficienţa scontată şi, totodată, dacă aceste reglementări contribuie sau nu la protecţia juridico-socială corespunzătoare a salariaţilor. În acest context, subliniem că legiuitorul moldovean a rezervat titlul XIII din CM RM instituţiei juridice a supravegherii şi controlului asupra respectării legislaţiei muncii.  În doctrina juridică moldavă, conceptul juridic al supravegherii şi controlului asupra respectării legislaţiei muncii este abordat, de regulă, sub forma unei instituţii juridice distincte a dreptului muncii. Astfel, autorii Nicolai Romandaş şi Eduard Boişteanu consideră că noţiunea de „supraveghere şi control asupra respectării legislaţiei muncii” desemnează „activitatea organelor competente orientate spre apărarea drepturilor de muncă ale salariaţilor” [2, p.392]. Suntem întru totul de acord cu autorii menţionaţi în ceea ce priveşte necesitatea cercetării doctrinei dreptului administrativ privind controlul administrativ extern specializat, în vederea perceperii corecte a esenţei controlului şi supravegherii asupra respectării legislaţiei muncii [3, p.643].  Ulterior, în manualul de drept al muncii, elaborat şi publicat în anul 2015, cercetătorii Eduard Boişteanu şi Nicolai Romandaş au reiterat ideea că instituţia supravegherii şi controlului asupra respectării legislaţiei muncii „are o natură complexă, aceasta aflându-se sub apanajul a două ramuri de drept – dreptul muncii şi dreptul administrativ”.  Cercetătorii Teodor Negru şi Cătălina Scorţescu abordează mai detaliat noţiunea şi esenţa supravegherii şi controlului asupra respectării legislaţiei muncii. Astfel, autorii au punctat că „factorul primordial în ceea ce priveşte legalitatea în sfera muncii salariate îl constituie activitatea de supraveghere şi controlul asupra respectării legislaţiei muncii”. În continuare, autorii subliniază că importanţa acestui factor este determinată de necesitatea asigurării realizării drepturilor şi libertăţilor social-economice fundamentale ale cetăţenilor, consfinţite în Constituţia RM, cum ar fi: dreptul la libera circulaţie (art. 27); libertatea opiniei şi a exprimării (art. 32); dreptul la informaţie (art. 34); dreptul la ocrotirea sănătăţii (art. 36) ş.a. [4, p. 301]. Totodată, autorii Teodor Negru şi Cătălina Scorţescu au conturat obiectul supravegherii şi controlului în cadrul relaţiilor sociale de muncă, care, în viziunea lor, îl constituie respectarea legislaţiei muncii, drepturile de muncă ale persoanelor încadrate în raporturi juridice individuale şi colective de muncă. De aici, cercetătorii deduc că obiectivele organelor de supraveghere şi control asupra respectării legislaţiei muncii constau în „asigurarea legalităţii în sfera raporturilor juridice de muncă şi în apărarea drepturilor subiective ale lucrătorilor”. În continuare, prezintă interes şi o altă concluzie a cercetătorilor Teodor Negru şi Cătălina Scorţescu: supravegherea şi controlul asupra respectării legislaţiei muncii se desfăşoară în două sfere ale relaţiilor de muncă, şi anume: 1) în sfera stabilirii condiţiilor de muncă; 2) în sfera aplicării muncii salariate. Astfel, în cazul primei sfere, efectuarea supravegherii şi a controlului este legată de extinderea reglementării contractuale, inclusiv a celei locale a relaţiilor sociale de muncă, avându-se în vedere că clauzele din contractele individuale de muncă, din contractele colective de muncă şi din convenţiile colective sau din actele juridice emise de autorităţile publice ce înrăutăţesc situaţia salariaţilor în comparaţie cu legislaţia muncii sunt nule şi nu produc efecte juridice (art. 12 din CM RM). La acest compartiment, putem adăuga că, în temeiul dispoziţiilor art. 12 din CM RM, a fost acreditată teoria ordinii publice în dreptul muncii, „constând în posibilitatea de a se acorda drepturi suplimentare salariaţilor, peste plafonul legal, cu interdicţia expresă de a se coborî sub acest plafon” [5, p.18]. Mai mult, ne raliem la opinia autorilor Eduard Boişteanu şi Cătălin Faghian, potrivit căreia domeniul contractelor în sfera raporturilor juridice de muncă este guvernat şi de principiul in favorem, potrivit căruia orice clauză contractuală, orice act normativ cu caracter local, precum şi orice act de parteneriat social (contractul colectiv de muncă, convenţia colectivă) trebuie să corespundă interesului protecţiei salariaţilor. Un asemenea principiu este întărit prin dispoziţiile art.11 alin. (2) CM RM, potrivit căruia contractele individuale de muncă, contractele colective de muncă şi convenţiile colective pot stabili pentru salariaţi drepturi şi garanţii de muncă suplimentare la cele prevăzute de Codul muncii şi de alte acte normative, precum şi prin cele ale art. 64 alin. (2) din CM RM – „Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin prezentul cod. Orice înţelegere prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute salariaţilor sau limitarea acestora este nulă”. Desigur că principiul in favorem, consacrat în materia raporturilor juridice de muncă, urmează să fie coroborat cu prevederile art.12 CM RM. În sfera aplicării condiţiilor de muncă, activitatea de supraveghere şi control rezidă în „verificarea corespunderii actelor de aplicare a legislaţiei muncii, adică a actelor de angajare, de modificare, suspendare şi încetare a raporturilor juridice de muncă, de utilizare a timpului de muncă şi a timpului de odihnă, de retribuire şi normare a muncii, de tragere la răspundere disciplinară sau materială etc.” [6, p.102]. Dintre studiile relativ recente în materia raporturilor juridice de muncă realizate în doctrina moldavă, un loc aparte îi revine lucrării lui Tudor Capşa, intitulată Comentariu ştiinţifico-practic la Codul muncii al Republicii Moldova [7, p.44]. Sub aspectul demersului ştiinţific întreprins de noi, autorul comentariului a supus unei analize succinte instituţia juridică a supravegherii şi controlului asupra respectării legislaţiei muncii. Astfel, în viziunea acestuia, supravegherea asupra respectării actelor legislative şi normative în domeniul muncii reprezintă „o formă de activitate a autorităţilor publice privind asigurarea legalităţii în raporturile de muncă şi în alte raporturi legate nemijlocit de acestea”. În ceea ce priveşte controlul de stat asupra respectării actelor legislative şi normative în domeniul muncii, a convenţiilor colective şi a contractelor colective de muncă, cercetătorul Tudor Capşa defineşte un astfel de control ca fiind „o formă de exercitare a puterii de stat ce asigură respectarea legilor şi altor acte normative adoptate (emise) de autorităţile publice, precum şi actele contractuale colective, încheiate de partenerii sociali, ce reglementează raporturile de muncă şi alte raporturi legate nemijlocit de acestea”. După cum am menţionat, instituţia supravegherii şi controlului asupra respectării legislaţiei muncii are un conţinut „eterogen”, aceasta aflându-se sub apanajul a două ramuri de drept – dreptul muncii şi dreptul administrativ [8, p.371]. Aşadar, pentru a desluşi aparatul erminologic, specific instituţiei juridice analizate, este necesar să recurgem, în primul rând, la doctrina dreptului administrativ. Astfel, la noi apare inevitabil întrebarea: ce semnificaţii are noţiunea de „supraveghere” şi cea de „control”? În acest sens, ne raliem la opinia autorului Victor Guţuleac, care menţionează că supravegherea reprezintă un control limitat. Deci, deosebirea esenţială a supravegherii de control rezidă în faptul că supraveghetorul, în procesul înfăptuirii supravegherii, nu se implică în chestiunile interne ale supravegheatului. Totodată, autorul menţionat operează distincţia dintre cele două noţiuni în funcţie de volumul controlului: controlul propriu-zis procesual în cadrul căruia se verifică legalitatea şi oportunitatea activităţii, pe când supravegherea se limitează doar la verificarea legalităţii [9, p. 465]. După cum menţionează doctrinarul autohton Ion Creangă [10, p.249], controlul este un instrument de determinare a modului în care acţionează cel chemat să realizeze prevederile actului, precum şi corespunderea acestora cu scopul legii întru executarea căreia a fost emis. Potrivit unei alte opinii [11, p.149], controlul este privit ca acea funcţie a administraţiei prin care se realizează conformitatea activităţii administraţiei cu prevederile legale şi programul de activitate, cu respectarea cerinţelor sociale şi îndeplinirea interesului general. Ca o sinteză la cele expuse, menţionăm că statul, cu ajutorul controlului, urmăreşte dacă actul este aplicat corect, dacă are eficienţă, dacă acesta corespunde cerinţelor reale ale relaţiilor sociale reglementate etc.