Sfârşitul Primului Război Mondial a reprezentat crearea unei lumi noi prin dispariţia marilor imperii pe teritoriul Europei, crearea primei organizaţii mondiale cu caracter universal – Liga Naţiunilor, şi apariţia pe arena internaţională a noilor state naţionale care aveau în premieră oportunitatea de a participa la organizarea ordinii naţionale de rând cu marile puteri politice şi economice. De asemenea, în cadrul Sistemului de la Versailles a fost recunoscut faptul că războiul de agresiune reprezintă cea mai gravă crimă internaţională. Al Doilea Război Mondial şi îndeosebi după atacul prin surprindere a Germaniei naziste asupra URSS a reapărut ideea pedepsirii criminalilor de război pentru declanşarea unui asemenea război. Imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, au fost constituite cele două Tribunale Militare Internaţionale de la Nürnberg şi Tokyo, ambele cu caracter ad-hoc, pentru îndeplinirea unor sarcini determinate, şi anume, judecarea principalilor criminali din statele învinse, care au comis crime de război sau crime împotriva păcii şi umanităţii [1, p. 299]. Voinţa realizării acestui obiectiv fiind expusă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În notele Ministerului Afacerilor Externe al URSS din 25 noiembrie 1941 şi 27 aprilie 1942, ulterior, în Declaraţia Guvernului Sovietic despre răspunderea ocupanţilor hitlerişti şi complicilor lor pentru crimele comise de ei în ţările ocupate ale Europei din 14 octombrie 1942, era expusă raţiunea necesităţii creării unui tribunal internaţional special. Iar în Declaraţia colectivă a guvernelor din 12 ţări de la 18 decembrie 1942 „Despre nimicirea populaţiei evreieşti întreprinsă de autorităţile hitleriste în Europa” se spunea că URSS şi alte ţări din nou confirmă obligaţia solemnă de a asigura împreună cu toate Naţiunile Unite ca persoanele responsabile de aceste crime să nu evite pedeapsa meritată şi de a accelera acţiunile practice necesare pentru atingerea scopului enunţat [2, p.82]. Aceeaşi strategie se confirmă şi în Declaraţia din 30 octombrie 1943 a guvernelor URSS, SUA şi Marii Britanii despre responsabilitatea hitleriştilor pentru cruzimile săvârşite, în care se determină cercul persoanelor pasibile pedepsirii – ofiţerii şi soldaţii germani, precum şi membrii partidului nazist care sunt responsabili de atrocităţi şi crime şi care au luat parte, în mod voluntar, la îndeplinirea lor [3, p. 77]. În baza acestei declaraţii, Guvernul provizoriu al Republicii Franceze şi Guvernele Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii şi al Uniunii Sovietice au încheiat la Londra la 8 august 1945 „Acordul privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor Europene ale Axei”, prin care au luat hotărârea instituirii unui Tribunal Militar Internaţional care să judece criminalii de război ale căror crime sunt fără localizare geografică. Dezbaterile au început la 20 noiembrie 1945. În total au avut loc 403 şedinţe de judecată publice ale Tribunalului, care a cercetat peste trei mii de documente autentice, interogaţi fiind cca 200 de martori [3, p. 81]. Actul de acuzare, încheiat la 6 octombrie 1946, din care 120 mii de nume indicate în Registrul Central al Suspecţilor, nu viza decât 22 de nume, şi acestea aparţineau Reich-ului fascist, cărora li se imputa organizarea şi participarea la conspiraţia împotriva păcii şi la săvârşirea de crime împotriva umanităţii. Condiţiile istorice prezente în contextul creării Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg a oferit condiţii propice pentru înfiinţarea unui tribunal similar pentru Extremul Orient. Constituirea unui asemenea tribunal a fost preconizată în „Declaraţia de Potsdam” din 26 iulie 1945. Această declaraţie a fost semnată de Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi China, care cuprindea condiţiile de capitulare a Japoniei, la care a aderat la 8 august 1945, odată cu intrarea sa în război contra acestei ţări, şi URSS. Declaraţia a fost acceptată de Japonia la 1 septembrie 1945, după capitularea sa [3, p. 81]. În baza Declaraţiei din 1945, Comandamentul suprem al forţelor aliate din Extremul Orient a aprobat la 19 ianuarie 1946 „Carta Tribunalului Militar Internaţional pentru Extremul Orient”, pentru a pedepsi cu promptitudine pe marii criminali de război din această parte a lumii, în fapt pe militariştii japonezi care au declanşat şi purtat războiul de agresiune împotriva ţărilor învingătoare. Procesul a fost marcat de 818 şedinţe de judecată desfăşurate în public şi altele 131 petrecute în camera de deliberări, pe parcursul cărora tribunalul a examinat 4. 336 probe scrise şi 1. 198 de depoziţii ale martorilor (dintre care 419 fiind ascultate nemijlocit de Tribunal).Tribunalul Militar de la Tokyo şi-a încheiat lucrările la 12 noiembrie 1948 [3, p. 84-85]. Tribunalul Militar de la Tokyo, în special, a examinat acţiunile Japoniei întreprinse pe parcursul perioadei 1928-1945, perioadă în care politica externă şi internă a Japoniei era îndreptată spre pregătirea şi declanşarea războaielor de agresiune. Printre acţiunile cărora le-a fost acordată o atenţie sporită au fost: actele de agresiune împotriva URSS în 1939, războiul de cotropire/agresiune purtat de Japonia împotriva Chinei şi actul de agresiune al armatei japoneze împotriva SUA prin atacarea prin surprindere a bazei militare Pearl Harbour. Tribunalele internaţionale militare au fost împuternicite, inter alia, de a judeca şi a pedepsi persoanele responsabile de comiterea crimelor împotriva păcii, inclusiv: planificarea, pregătirea, iniţierea sau purtarea războiului de agresiune sau a unui război contrar tratatelor internaţionale, acordurilor sau garanţiilor sau participarea într-un plan sau conspiraţie comună întru realizarea acţiunilor menţionate [4, 5]. Prevederile statutelor indică direct scopul primordial al tribunalelor prin individualizarea pedepsei pentru crima de agresiune. În acest context, iese în evidenţă un lucru greu de perceput din punct de vedere procedural – stabilirea actelor de agresiune a avut loc concomitent cu examinarea cazurilor care se referă la comiterea crimei de agresiune. Este confirmat faptul că tragerea la răspunderea individuală pentru crima de agresiune poate avea loc doar în cazul constatării actului de agresiune comis de către stat. În mod normal, din punctul de vedere al aspectului temporar, actul de agresiune precede crima de agresiune comisă de către o persoană fizică. Astfel, constatarea simultană a actelor de agresiune în cadrul procedurii de examinare a cazurilor de comitere a crimelor de agresiune pare a fi un fapt ieşit din comun. Printre capetele de acuzare incluse în actele de acuzare înaintate tribunalelor erau incluse capete de acuzare care se referau la agresiune: a) organizarea unui plan sau conspiraţii comune pentru comiterea crimelor contra păcii; b) planificarea, pregătirea, iniţierea şi purtarea războiului de agresiune în calitate de crimă contra păcii şi securităţii [6, p. 13-15, 86-90]. Prin capetele de acuzare care se referau la crima de agresiune au fost identificate şi examinate actele de agresiune comise în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel, în cadrul Tribunalului de la Nürnberg au fost identificate acte de agresiune comise împotriva a 12 ţări (Cehoslovacia, Polonia, Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda, Franţa, Luxemburg, Iugoslavia, Grecia, URSS, SUA) pentru perioada 1936-1941[6, p.13-15]. În cadrul Tribunalului de la Tokyo, a fost stabilită prezenţa actelor de agresiune împotriva a 7 ţări (China, URSS, Franţa, Marea Britanie, Olanda, SUA, Filipine) şi a unei comunităţi (Comunitatea Naţiunilor Britanice) [6, p. 13-15, 96-102]. Din cele relatate, s-a putut constata că în contextul evenimentelor ce au urmat Primului Război Mondial, s-a încercat crearea pentru prima oară a unei jurisdicţii internaţionale ad-hoc de tragerea la răspundere individuală pentru comiterea crimei de agresiune. În final, idee nerealizată, din cauza unor motive irelevante din partea unor state de a pune în practică un nou mecanism internaţional cu privire la condamnarea actelor de agresiune de către state şi a crimelor de agresiune comise de către persoanele fizice, agenţi ai statului. Deja sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a venit cu un rezultat concret la capitolul incriminării crimei de agresiune în cadrul tribunalelor de la Nürnberg şi Tokyo. În pofida prezenţei unor reticenţe vizavi de activitatea tribunalelor în privinţa constatării şi examinării actelor de agresiune, judecarea acestora este prematură. În condiţiile înregistrate la momentul încetării celui de-al Doilea Război Mondial, soluţia propusă de către tribunalele de la Nürnberg şi Tokyo au fost cele mai perfecte şi până în prezent constituie unicul precedent de tragere la răspundere individuală pentru crima de agresiune.