La 23 martie 2013 reclamanţii Julius H. Schoeps, Britt-Marie Enhoerning şi Florence Von Kesselstatt, succesorii bancherului german Paul von Mendelssohn-Bartholdy, evreu de origine, au intentat în Tribunalul districtual New-York, SUA, o acţiune împotriva landului Bavaria al Republicii Federale Germane (case Schoeps v. Free State of Bavaria) de restituire a tabloului celebrului pictor francez de origine spaniolă Pablo Picasso, Madame Soler [4]. Făcând parte din patrimoniul bancherului Paul von MendelssohnBartholdy, în 1934 tabloul Madame Soler a fost obiectul unei percheziţii la Berlin de către reprezentanţii regimului nazist, şi după câteva schimbări de posesori, a ajuns să facă parte din colecţia Muzeului din Munchen, aflat sub supravegherea administraţiei landului bavarez. În fapt, în 1934 răposatul bancher, după aproape doi ani de persecuţie nazistă intensă care l-a devastat financiar, profesional şi social, a transmis forţat tabloul în cauză către un comisionar artistic german Justin K. Thannhauser. Pentru o perioadă de 30 de ani, tabloul Madame Soler a rămas în posesia respectivei persoane, care după război şi căderea regimului Wehrmacht-ului s-a mutat cu traiul la New-York. În toamna anului 1963 Halldor Soehner, curatorul superior şi ulteriorul Director General al Colecţiei de Stat de tablouri din Munchen, organizaţie ce activa sub auspiciile Ministerului bavarez pentru educaţie şi cultură, a efectuat o vizită de studiu în SUA, în special pentru a se familiariza cu activitatea muzeelor şi galeriilor de arte americane. În SUA, Halldor Soehner a fost primit de Justin K. Thannhauser, văzând şi în colecţia acestuia tabloul cu pricina. În iulie 1964, în urma reîntoarcerii în Germania şi imediat după ce a fost avansat în funcţia de Director General al Colecţiei de Stat de tablouri, Halldor Soehner a întreprins acţiuni în vederea procurării tabloului de la comisionarul Thannhauser, dânşii având o întrevedere în Franţa, St. Jean, Cap Ferrat, în urma căreia tabloul Madame Soler a fost vândut către Colecţia de Stat de tablouri din Munchen pentru o sumă de 1 775 000 franci elveţieni. Ulterior, tabloul a fost plasat în Muzeul din Munchen, unde se află până în prezent, făcând parte din patrimoniul artistic al poporului german. În faţa tribunalului american, succesorii bancherului Paul von Mendelssohn-Bartholdy au invocat ilegalitatea transferului tabloului Madame Soler al lui Pablo Picasso către Muzeul din Munchen, acesta aparţinându-le lor cu drept de proprietate, şi au solicitat restituirea acestuia. În urma intentării cauzei in rem, în faţa Tribunalului de la New York, pârâtul landul Bavaria a invocat imunitatea sa de jurisdicţie, de care ar beneficia în temeiul Legii SUA cu privire la imunitatea de jurisdicţie a statelor [1]. Reclamanţii au contraargumentat că Legea în cauză stabileşte excepţii de la regula imunităţii de jurisdicţie, şi anume, aceasta nu este aplicabilă, dacă: (1) acţiunea se referă la activitatea comercială desfăşurată de statul reclamat pe teritoriul Statelor Unite; (2) acţiunea se întemeiază pe un act/acţiune întreprinsă în SUA în legătură cu activitatea comercială a statului respondent oriunde ar fi desfăşurată aceasta; şi (3) acţiunea se întemeiază pe un act/acţiune întreprinsă în afara teritoriului Statelor Unite în legătură cu activitatea comercială a statului străin oriunde ar fi desfăşurată, dacă acest act/acţiune produce consecinţe directe pe teritoriul american [3]. În examinarea chestiunii preliminare ce ţine de jurisdicţie, judecătorul american Jed S. Rakoff s-a referit la toate cele trei situaţii de inaplicabilitate a principiului imunităţii, considerând în final că acestea nu se referă la circumstanţele prezentei speţe. Astfel (1) dosarul în cauză nu se referă la oricare activităţi comerciale ale landului bavarez în SUA deoarece tranzacţia de a achiziţie a tabloului nu a avut loc pe teritoriul american. Mai mult, din materialele cauzei rezultă în mod evident că transferul tabloului către comisionarul-afacerist Justin K. Thannhauser a avut loc în mod ilegal, prin urmare, chiar dacă cauza ar fi ajuns vreodată la examinarea pe marginea fondului, raţionamentul final s-ar focusa exclusiv pe circumstanţele iniţiale de înstrăinare/transmitere a tabloului Madame Soler în anii 1930, şi nu pe evenimentele ce aparent au avut loc în SUA în anii 1960. În asemenea condiţii, Bavaria nu ar avea calitatea de pârât în dosar doar pe motivul că ulterior a procurat de la Thannhauser tabloul, deoarece acest fapt este insuficient pentru a satisface criteriul că acţiunea se referă la activitatea comercială a statului respondent, acesta din urmă presupunând o legătură mai strânsă între motivele pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată şi actele/acţiunile care ar condiţiona stabilirea jurisdicţiei tribunalului american. De asemenea, judecătorul Jed S. Rakoff a analizat situaţia actului/acţiunii întreprinse în SUA în legătură cu activitatea comercială a statului pârât (2), infirmând faptul că eventuala înţelegere prealabilă asupra înstrăinării tabloului a avut loc în timpul vizitei la New York al lui Halldor Soehner, ulteriorul Director General al Colecţiei de Stat de tablouri din Munchen, deoarece discuţiile acestuia din urmă, purtate cu afaceristul Thannhauser, au fost preliminare şi nu au culminat cu încheierea unui contract între părţi. Mai mult, Soehner la acel moment încă nu era Directorul Colecţiei şi deci nu putea să facă o ofertă oficială. Iar reieşind din probele cauzei, atât semnarea contractului de vânzare-cumpărare, cât şi achitarea costului tabloului şi predarea tabloului beneficiarului, au avut loc în Europa, şi anume în Franţa, Elveţia şi Munchen. Dar chiar admiţând faptul că tranzacţia de vânzarecumpărare a fost planificată în New York, o singură întrevedere între doi privaţi nu se poate încadra în criteriul desfăşurării unei activităţii comerciale de către statul respondent. În ceea ce ţine de cea din urmă excepţie (3), magistratul a notat că argumentul reclamanţilor precum că prin semnarea de facto a contractului în Europa, landul Bavaria a avut intenţia să fraudeze normele fiscale americane prin eschivarea de la plata eventualelor taxe, ceea ce a dus la consecinţe directe pe teritoriul american, acesta este declarativ şi lipsit de raţionament juridic [3]. Or, materialele dosarului nu au relevat nicio probă în acest sens, cu atât mai mult, faptul că vânzătorul Thannhauser a rezidat legal în SUA, nu are incidenţă asupra eventualelor evaziuni fiscale din partea cumpărătorului landul bavarez. Având în vedere respectivele consideraţiuni, magistratul american a concluzionat asupra faptului aplicabilităţii la caz a principiului imunităţii de jurisdicţie, prin ordonanţa din 27 iunie 2014 a Tribunalului districtual din New York, landul Bavaria a Republicii Federale Germane fiindu-i recunoscută imunitatea jurisdicţională în circumstanţele particulare ale prezentei speţe. Este firesc că reclamanţii, descendenţii şi succesorii răposatului bancher Paul von Mendelssohn-Bartholdy, au contestat cu recurs respectiva ordonanţă la instanţa americană supremă, Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii, solicitând anularea ei şi examinarea cauzei pe marginea fondului, cu ulterioara admitere a acţiunii înaintate. Nu este uimitor nici faptul că în urma cercetării argumentelor recursului reclamanţilor, similare in termenis cu cele invocate întru inaplicabilitatea principiului imunităţii de jurisdicţie, Curtea Supremă americană la 21 martie 2016 a respins recursul înaintat, considerându-l neîntemeiat [2]. În atare circumstanţe, datorită aplicării principiului imunităţii jurisdicţionale, în plin sec. al XXI-lea, tabloul renumitului pictor expresionist Pablo Picasso, Madame Soler, a rămas în continuare să facă parte din patrimoniul artistic al poporului german, şi poate fi admirat de publicul interesat la Muzeul din Munchen.