Termenul de ,,stabilitate” reprezintă o noţiune variabilă, având sensuri uneori contradictorii, fiind abordat în discursurile politicienilor, diplomaţilor, economiştilor, analiştilor militari şi cadrelor universitare. Mai recent, stabilitatea face parte şi din vocabularul ecologilor. Conceptul stabilităţii este greu de definit în special datorită caracterului său multidimensional. Stabilitatea poate fi privită în primul rând ca sinonim al armoniei, balanţei, ordinii; în al doilea rând, drept antonim al haosului, conflictualităţii, dezordinii; şi în al treilea rând ca element ce exclude schimbarea ca parte a procesului de stabilizare. Ca rezultat, stabilitatea este văzută ca o oricare păstrare, conservare, menţinere a status-quo-ului ce exclude orice schimbări şi devieri de la normă. Deseori stabilitatea este explicată în sens larg, şi capacitatea sistemului de a funcţiona şi a se dezvolta [5]. În acest context, trebuie de menţionat că în plan istoric sensul stabilităţii subînţeles astăzi a evoluat. Însuşi cuvântul ,,stabilitate” până în secolul al XX-lea în lucrările politice era rar, în secolul al XIX-lea fiind popular termenul de „status-quo”, oarecum asemănător după sens. Se atestă că în lucrările referitoare la istoria relaţiilor internaţionale publicate până la al Doilea Război Mondial, termenul de stabilitate a fost folosit episodic. Însă odată cu configurarea lumii postbelice, formarea ONU, divizarea statelor în două lagăre – socialist şi capitalist, şi proliferarea armei nucleare, necesitatea conservării păcii şi stabilităţii omenirii s-a demonstrat a fi o necesitate stringentă, iar termenul de ,,stabilitate” a fost utilizat tot mai frecvent. Unul din primii autori, care a folosit conceptul stabilităţii în contextul politic, a fost istoricul britanic specializat în domeniul relaţiilor diplomatice europene din sec. XIX-XX, Alan John Percivale Taylor [2, p.320]. Acesta a luat în considerare stabilitatea în sens politic alături de expresiile de status-quo şi echilibrul de forţe (balance of power). Stabilitatea era văzută nu ca ceea ce s-ar fi descris într-un sens ştiinţific, dar doar ca un antipod al modificărilor şi revizionismului, care se referă la încercările de a schimba relaţiile existente între state în cel mai larg sens al cuvântului – teritorial, demografic, militar, economic, ideologic, politic etc. În anii ‘50 ai secolului trecut, popularitatea conceptului stabilităţii în rândul analiştilor politici, juriştilor-internaţionalişti şi doctrinarilor creşte rapid. În plus, termenul a început să se rupă de contextul istoric şi politic, incluzându-se în aparatul conceptual de studii militare şi strategice. Noua accepţie a stabilităţii pierde din asocierea sa mai tradiţională cu noţiunile de conferinţe internaţionale, tratate şi organizaţii pentru monitorizarea respectării acestora. Experţii militari au acordat ,,stabilităţii” rolul unui termen tehnic, folosit pentru a descrie situaţia militaro-strategică în lume, atunci când statele cele mai puternice (SUA şi URSS), încătuşate de frică şi dispreţ reciproc, nu au îndrăznit să se atace şi nu au permis să facă acest lucru statelor-sateliţi aflate sub controlul şi influenţa lor. În consecinţă, consolidarea stabilităţii era înţeleasă ca păstrarea relaţiilor fundamentale de putere între rivali. Originile militarizării conceptului de ,,stabilitate” sunt prezentate în lucrările lui Marc Trachtenberg, expert american contemporan în domeniul istoriei militare şi ştiinţelor politice [3, p.317]. Acesta a opinat că fuziunea valorilor de stabilitate şi securitate a fost iniţiată de apariţia teoriei politico-militare de „stabilitate strategică”, cunoscută sub denumirea de doctrină a „distrugerii reciproce garantate”, sensul său a fost în recunoaşterea potenţialelor arsenalelor nucleare realizate de SUA şi URSS ca suficiente pentru a se distruge unii pe alţii, indiferent de faptul cui îi va aparţine prima lovitură. În acest caz, avantajul primului atac îşi pierdea rostul. Într-un atare context, termenul de „stabilitate” a început a fi perceput aproape ca un sinonim pentru „securitate”. Această abordare s-a reliefat în anii “60 ai sec. XX, sub influenţa teoreticienilor implicaţi în stabilirea şi promovarea doctrinei distrugerii reciproce garantate – Albert Wohlstetter, Bernard Brodie, Fred S. Hoffman. Conceptul de „stabilitate” a fuzionat cu conceptele de „intimidare” şi „securitate” – în măsura în care securitatea era asociată cu evitarea războiului, iar intimidarea a fost văzută ca un mijloc de a atinge acest obiectiv. Noua abordare a stabilităţii a cucerit fulgerător mediul academic politic, strategic şi militar, astfel încât deja în anii 1970 cea mai mare parte din specialiştii în domeniul strategiei militare nu aveau nicio îndoială că aceste concepte sunt identice. Cu toate acestea, în literatura de specialitate au existat încercări de a explica conceptul de „stabilitate” în mod separat. Ca punct de plecare, nominalizăm consideraţiunile doctrinarilor-politologi Karl W. Deutsch şi David J. Singer, în opinia cărora, stabilitatea este probabilitatea că sistemul îşi păstrează toate caracteristicile esenţiale, niciuna dintre naţiuni nu obţine preponderenţă, majoritatea membrilor sistemului continuă să supravieţuiască şi nu există niciun război la scară largă. Stabilitatea ar trebui asociată cu probabilitatea statelor de a-şi continua existenţa lor politică independentă, menţinând în acelaşi timp integritatea teritorială şi în absenţa unei posibilităţi de a fi atrase într-un război pentru supravieţuire [1, p. 390]. Savantul american L. Richardson a definit stabilitatea ca fiind un set de condiţii în care sistemul internaţional îşi păstrează capacitatea de a-şi restabili echilibrul. El a determinat instabilitatea ca absenţa unor astfel de condiţii şi creşterea modificărilor în cadrul sistemului la un punct critic, la atingerea căruia are loc distrugerea [1, p. 391]. În doctrină se poate întâlni şi o versiune mai generalizată a conceptului de stabilitate, înaintată de teoreticianul Kenneth N. Waltz, autorul realismului structural în teoria relaţiilor internaţionale. Astfel, stabilitatea este starea în care un sistem, pur şi simplu, este capabil de a-şi continua existenţa fără a se prăbuşi. În contextul lumii de atunci, împărţită de cortina de fier, Waltz a accentuat că stabilitatea unui sistem urmează a fi definită în termenii durabilităţii şi organizării paşnice interioare; însă stabilitatea militaro-strategică produce sau, cel puţin, permite o instabilitate tactică care reprezintă clişeul analizei militare [4, p. 881-909]. Prin conceptul de ,,stabilitate” trebuie să se înţeleagă un anumit tip de mişcare a sistemului de relaţii internaţionale; mişcare lentă, uniformă şi previzibilă, în care sistemul este capabil de a exista şi de a schimba, fără a pierde caracteristicile sale de bază. Stabilitatea descrie capacitatea sistemului de a asigura schimbările necesare pentru supravieţuirea sa prin compensarea lor, în aşa fel încât pierderea unor elemente sau caracteristici individuale să nu reprezinte o ameninţare pentru supravieţuirea sistemului ca întreg.  Stabilitatea internaţională, la fel ca şi securitatea trebuie abordată prin prisma mai multor dimensiuni: militară, politică, economică, socială, ecologică etc.