Cesiunea drepturilor subiective de proprietate industrială reprezintă o înstrăinare a acestora de la cedent la cesionar, cesionarul devenind, în consecinţă, titularul acestor drepturi. Cesiunea se prezintă, în acest sens, ca un transfer de „proprietate”. În funcţie de faptul dacă cesiunea se efectuează cu titlu oneros sau gratuit, acesteia i se aplică regulile contractului de vânzare-cumpărare sau celui de donaţie. Analiza doctrinei dedicate drepturilor de proprietate industrială denotă o insuficientă tratare a efectelor contractului de cesiune prin prisma normelor de drept comun, conţinute în Codul civil al Republicii Moldova [1]. O astfel de tratare este utilă pentru elucidarea tuturor aspectelor legate de operaţiunea de cesiune şi efectele acesteia, pentru o înţelegere completă a modului în care se realizează această operaţiune juridică. Necesitatea aplicării coroborate a normelor din legile speciale ale domeniului proprietăţii industriale cu cele de drept comun din Codul civil se justifică şi prin faptul că legile speciale în cauză doar nominalizează cesiunea ca mod de transmitere a drepturilor subiective de proprietate industrială, fără a da anumite detalii asupra esenţei acesteia [4, art. 28; 5, art. 26; 7, art. 27]. Fără a încerca să cuprindem toate nuanţele efectelor produse de cesiunea drepturilor subiective de proprietate industrială, am dori să ne oprim asupra următoarelor aspecte. Cesiunea drepturilor de proprietate industrială, fiind o transmitere a drepturilor în cauză similară unei înstrăinări a bunurilor corporale, dă naştere în sarcina părţilor a unor obligaţii analogice celor dintr-un contract de vânzare-cumpărare sau donaţie. În special, cedentului îi revine obligaţia de predare a obiectului contractului, obligaţia de garanţie pentru vicii şi evicţiune, iar cesionarului, în caz de cesiune cu titlu oneros – obligaţia de plată a preţului, precum şi, în unele cazuri, obligaţia de folosire a dreptului de proprietate industrială dobândit. Dat fiind faptul că obiect al contractului de cesiune este un bun incorporal, predarea efectivă a dreptului de proprietate industrială cedat de la cedent la cesionar nu poate avea loc. Transmiterea operează prin efectul contractului, din momentul încheierii acestuia cu respectarea condiţiilor de formă. În acest sens, doctrina în mod justificat apreciază că obligaţia de predare în cazul unei cesiuni se realizează prin tolerarea de către cedent a actelor de exploatare ale cesionarului [3, p.101] asupra obiectului dreptului cedat (brevet, desen sau model industrial, marcă etc.). În ceea ce priveşte obligaţia de garanţie, trebuie reţinut că cedentul nu este ţinut să garanteze valoarea comercială sau randamentul industrial al dreptului cedat [8, p. 201-202], ci doar existenţa acestuia la momentul cesiunii. La capitolul obligaţiei de garanţie într-un contract de vânzarecumpărare, Codul civil deosebeşte viciile de natură materială şi viciile de natură juridică ale bunului vândut (art. 763 şi 764). În pofida imaterialităţii obiectului unui contract de cesiune a drepturilor de proprietate industrială, pot fi identificate unele situaţii în care obiectul dispune de „vicii”, similar viciilor materiale al unui bun corporal, de care cedentul răspunde, de exemplu, pericolul de incendiu sau explozie legat de exploatarea invenţiei, despre care cesionarul nu a fost informat de către cedent [8, p. 201]. După modelul dreptului comun, viciile, evident, trebuie să fie ascunse [2, p. 62-63]. În literatură s-a discutat dacă o cauză de nulitate a unui obiect de proprietate industrială reprezintă un viciu ascuns sau o evicţiune din partea terţului care o invocă. Practica străină statuează, cu referire la brevet, că anularea brevetului „pune în joc garanţia de evicţiune, şi nu garanţia pentru vicii ascunse” [3, p. 103]. Răspunderea pentru viciile drepturilor de proprietate industrială cedate poate fi antrenată, după regulile dreptului comun [2, p. 64-65], fie printr-o acţiune în remediere, în măsura în care aceasta este compatibilă cu natura drepturilor de proprietate industrială, fie printr-o acţiune de rezoluţiune (redhibitorie) sau de reducere a preţului (estimatorie). În materia evicţiunii Codul civil la art. 766-767 face referire doar la evicţiunea din partea unui terţ. Considerăm însă aşa cum o face şi doctrina [9, p.3-7, 14-21], că, întâi de toate, obligaţia de garanţie contra evicţiunii este imputabilă vânzătorului pentru fapta proprie. Acesta nu poate tulbura dobânditorul nici de fapt, nici de drept. Transpunerea acestei concepţii în materia proprietăţii intelectuale ar însemna că cedentul nu este în drept să utilizeze obiectul cesionat în niciun mod, în cazul unei cesiuni totale, sau să depăşească limitele în care este îndreptăţit să-l utilizeze, în cazul unei cesiuni parţiale. Orice clauză contractuală care derogă de la garanţia contra evicţiunii printr-un fapt personal al cedentului este nulă. În cazul încălcării de către cedent a acestei interdicţii, cesionarul este în drept să invoce garanţia contra evicţiunii sau să formuleze o acţiune în contrafacere. Invocând garanţia contra evicţiunii, având în vedere că suntem în prezenţa unei obligaţii de a nu face a cedentului, cesionarul va fi în drept, prin prisma art. 621 Cod civil, să solicite restabilirea situaţiei existente până la încălcarea admisă de cedent, precum şi daune-interese. Garanţia contra evicţiunii provenită dintr-o faptă a terţului poate opera doar dacă suntem în prezenţa unei tulburări de drept, cum ar fi în caz de acţiune în contrafacere din partea terţului, în cazul revendicării de către acesta a calităţii de titular adevărat al dreptului de proprietate industrială (avându-se în vedere ipoteza în care cedentul este o persoană neîndreptăţită să dispună de titlul de protecţie [5, art.62; 7, art.60]) sau în caz de invocare de către terţ a unui drept de folosire anterioară [4, art.23; 5, art.25]. Evicţiunea din partea terţului trebuie să se bazeze pe o cauză anterioară cesiunii şi nu trebuia să fie cunoscută cesionarului. Aplicând regulile dreptului comun [2, p.58-60, 9, p.94-110], cedentul va purta răspundere pentru evicţiune din partea terţului, după cum urmează: – în caz de evicţiune totală, când cesionarul este totalmente lipsit de dreptul de proprietate industrială dobândit, cedentul va fi obligat la restituirea preţului, la compensarea valorii fructelor pe care cesionarul a fost obligat să le înapoieze evingătorului (de ex., în caz de nulitate a brevetului de invenţie [5, art. 64 alin. (5)]), la daune-interese, şi, desigur, cheltuieli de judecată; – în caz de evicţiune parţială, când drepturile dobândite de cesionar sunt limitate în unele privinţe, acesta va fi în drept să solicite fie rezoluţiunea contractului de cesiune, dacă nu l-ar fi încheiat în condiţiile unei cesiuni limitate, fie compensarea de către cedent a valorii părţii pierdute. Trebuie reţinut aici că, spre deosebire de garanţia contra evicţiunii prin fapta proprie, care nu poate fi limitată printr-o dispoziţie contractuală din motive de ordine publică, garanţia contra evicţiunii din partea unui terţ, în virtutea principiului libertăţii contractuale, poate fi limitată sau chiar exclusă [9, p. 112-113]. În materia cesiunii, o astfel de clauză ar însemna dobândirea de către cesionar a drepturilor de proprietate industrială pe riscul şi pericolul său, cedentul fiind exonerat de obligaţia de garanţie contra evicţiunii din partea terţilor. În această ipoteză, dacă evicţiunea se produce, cedentul este liberat doar de obligaţia de dezdăunare, nu şi de cea de restituire a preţului. Cesionarului, într-un contract de cesiune cu titlu oneros, aşa cum a fost menţionat, îi revine obligaţia principală de plată a preţului. Din această obligaţie poate să derive, în acelaşi timp, în funcţie de modul în care este stipulat preţul, obligaţia acestuia de a utiliza obiectul cesionat şi a nu admite decăderea din drepturi [3, p.103-104]. Astfel, dacă preţul este fixat sub formă de redevenţe proporţionale volumului de producţie, cesionarul va fi obligat să întreprindă măsurile necesare pentru neadmiterea decăderii din drepturile dobândite, fie prin folosirea acestora, în cazul mărcilor [6, art. 20], fie prin plata taxelor de menţinere în vigoare, în cazul brevetelor [5, art. 61, 93; 7, art. 24, 92].