Fuziunile şi achiziţiile de companii  la limita concurenţei nelegale
Închide
Articolul precedent
Articolul urmator
605 16
Ultima descărcare din IBN:
2024-03-17 21:58
SM ISO690:2012
ROTARU, Elena. Fuziunile şi achiziţiile de companii  la limita concurenţei nelegale. In: Integrare prin cercetare și inovare.: Ştiinţe juridice , Ed. Vol.2, 28-29 septembrie 2016, Chișinău. Chisinau, Republica Moldova: CEP USM, 2016, 2016, Vol.2, R, SJ, pp. 55-59. ISBN 978-9975-71-816-5.
EXPORT metadate:
Google Scholar
Crossref
CERIF

DataCite
Dublin Core
Integrare prin cercetare și inovare.
Vol.2, R, SJ, 2016
Conferința "Integrare prin cercetare și inovare"
Vol.2, Chișinău, Moldova, 28-29 septembrie 2016

Fuziunile şi achiziţiile de companii  la limita concurenţei nelegale


Pag. 55-59

Rotaru Elena
 
 
Disponibil în IBN: 16 aprilie 2019


Rezumat

Privind de la origini, conceptul de ,,concurenţă” s-a format şi este folosit în orice relaţii sociale. Reglementările juridice l-au preluat din vocabularul uzual, adăugându-i semnificaţii specifice spre a-l adapta particularităţilor vieţii economice. Pe plan general, prin concurenţă se înţelege o confruntare între tendinţe adverse, dar care converg spre acelaşi scop. Pe plan social, deosebim forme extrem de variate ale competiţiei. Ea prezintă, printre altele, aspectul de concurenţă vitală, semnificând conflictul interuman în cadrul căruia fiecare ins tinde la conservarea şi dezvoltarea proprie. Poate exista, de asemenea, opoziţie competiţională între interesele individuale şi sociale, între drepturi şi obligaţii, între manifestări altruiste şi egoiste [2]. Aplicarea normelor legale de protejare a mediului concurenţial la nivel european in domeniul fuziunilor şi achizitiilor de companii. Regulamentul Consiliului CE nr. 1/2003 este extrem de important în această materie, întrucât stabileşte un nou set de norme pentru alinierea dreptului intern la cel comunitar european. Până la data aderării la Uniunea Europeană, România nu aplica Regulamentul respectiv, ci legislaţia naţională, care transpunea legislaţia comunitară cuprinzând elemente necesare punerii în aplicare a prevederilor Regulamentului. De la data aderării însă regulamentele, potrivit art. 249 TCE, devin direct aplicabile şi obligatorii, producând drepturi şi obligaţii întocmai ca un act normativ de drept intern [3]. În acest context, unul dintre cele mai importante principii stabilite de Regulamentul 1/2003, urmând deciziile anterioare ale Curţii Europene de Justiţie, este că art. 81 şi 82 TCE sunt direct aplicabile nu numai de către Comisia Europeană, ci şi de către autorităţile naţionale de concurenţă, şi de instanţele naţionale, potrivit prevederilor procedurale interne.În ceea ce priveşte relaţia dreptului naţional cu dreptul comunitar, mai ales având în vedere faptul că autorităţile naţionale au posibilitatea să aplice şi normele de drept comunitar, şi pe cele interne, Regulamentul stabileşte că aplicarea dreptului naţional nu trebuie să conducă la interzicerea înţelegerilor, deciziilor asociaţiilor de agenţi economici sau practicilor concertate care nu cad sub incidenţa art. 81 alin. (1) sau care pot fi exceptate potrivit art. 81 alin. (3). Cu toate acestea, autorităţile naţionale pot aplica în statele respective reguli mai stricte care să sancţioneze comportamentul unilateral al agenţilor economici. Regulamentul introduce procedura angajamentelor, potrivit căreia în cazul în care Comisia identifică un acord care încalcă art. 81, poate accepta de la agenţii economici în cauză angajamente, în vederea eliminării aspectelor anticoncurenţiale relevate în evaluarea preliminară a Comisiei. În cazul nerespectării angajamentului, schimbării circumstanţelor, descoperirii altor informaţii, Comisia poate redeschide procedura. Această procedură nu aduce atingere competenţelor autorităţilor naţionale de concurenţă şi instanţelor din statele-membre. Autorităţile naţionale, inclusiv instanţele şi Comisia Europeană [4], sunt obligate reciproc să facă schimb de informaţii, inclusiv confidenţiale, cu obligaţia păstrării acestui caracter şi a folosirii exclusiv în scopul în care au fost solicitate. În ceea ce priveşte instanţele naţionale care soluţionează cauze de concurenţă, statele-membre sunt obligate să transmită copii ale hotărârilor pronunţate, în urma comunicării acestora către părţi. Autorităţile naţionale din statele-membre, dar şi Comisia Europeană, pot transmite opinii scrise şi, cu permisiunea instanţei, pot interveni oral. De asemenea, instanţele pot solicita informaţii precum şi opinia Comisiei Europene. Având în vedere jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, art. 16 din Regulament prevede că instanţele naţionale nu pot pronunţa, în aplicarea art. 81 şi 82 TCE, hotărâri contrare deciziilor Comisiei Europene. În cazul în care investigaţiile sunt în desfăşurare în cadrul Comisiei, instanţele pot decide să suspende soluţionarea unor cauze a căror soluţionare ar putea implica riscul pronunţării unor hotărâri contrare. În ceea ce priveşte relaţia cu autorităţile naţionale de concurenţă, prerogativele Comisiei Europene sunt mai pronunţate. Astfel, autorităţile naţionale sunt obligate să informeze Comisia Europeană nu mai târziu de 30 de zile înainte de data adoptării unei decizii în aplicarea art. 81 sau 82. Este totodată important de menţionat că iniţierea de către Comisie a procedurilor, în vederea adoptării unei decizii în aplicarea art. 81 sau 82, conduce la pierderea competenţei autorităţilor naţionale de a aplica dreptul comunitar în cauza respectivă; în cazul în care cauza este pe rolul autorităţilor naţionale, Comisia poate prelua cazul numai în urma consultării autorităţilor respective. Rezumându-ne la prezentarea acestor aspecte esenţiale ale Regulamentului nr. 1/2003, trebuie subliniat că toate aceste prevederi au fost stabilite în vederea asigurării unei interpretări unitare a dreptului comunitar la nivelul CE, căci prin normele anterioare Regulamentului, Comisia Europeană deţinea monopolul aplicării art. 81 şi 82. În plus, Comisia Europeană, autorităţile naţionale de concurenţă şi instanţele naţionale competente formează, potrivit Regulamentului, o reţea europeană pentru aplicarea dreptului concurenţei, care trebuie să funcţioneze unitar, pentru a crea un mediu concurenţial şi o piaţă internă competitivă, conform obiectivelor prevăzute şi asumate prin Tratatul CE. Achiziţiile de companii se pot realiza în trei moduri: fuziune sau consolidare; cumpărarea de acţiuni sau cumpărarea de active. Fuziunea se referă la absorbţia unei firme de către alta. Firma care realizează achiziţia are posibilitatea de a-şi păstra numele şi identitatea urmând să preia toate activele şi pasivele firmei achiziţionate. După o operaţiune de fuziune, firma achiziţionată sau absorbită încetează să mai existe ca o entitate de afaceri separată. Consolidarea este similară fuziunii, cu excepţia faptului că prin această operaţiune ia naştere o nouă firmă. Într-o consolidare atât firma achiziţionată, cât şi cea care face achiziţia îşi încheie existenţa lor legală şi devin astfel părţi ale unei firme noi. Exprimând cele două concepte, este uşor de sesizat faptul că există similitudini între acestea, iar pentru atare motiv, aceste tipuri de reorganizări corporative vor fi considerate simplu fuziuni. O altă modalitate de achiziţionare a unei firme constă în cumpărarea de acţiuni. Acest proces poate să înceapă cu achiziţionarea de pachete mai mici de acţiuni şi se poate încheia printr-o ofertă publică de cumpărare a acţiunilor firmei-ţintă. Oferta publică este făcută în mod direct de firmă către acţionarii firmei-ţintă. Există mai mulţi factori care pot influenţa decizia de a achiziţiona acţiuni sau realizarea unei fuziuni.O firmă poate achiziţiona o altă firmă prin cumpărarea tuturor activelor sale. Un vot formal al acţionarilor de la firma-ţintă este necesar într-o achiziţie de active. Un avantaj al acestei operaţiuni este acela că deşi firma care achiziţionează acţiuni rămâne să se confrunte cu o minoritate de acţionari (într-o achiziţie de acţiuni), acest lucru nu se întâmplă în cazul achiziţiei de active. Totuşi, achiziţionarea de active implică transferul de proprietate asupra fiecărui activ, iar această practică face ca tranzacţia să fie mai scumpă. Un concept mai general, dar, în acelaşi timp mai puţin precis este preluarea (takeover). Această operaţiune se referă la transferul controlului unei firme de la un grup de acţionari la alţii. Preluările se pot produce prin achiziţii, exercitarea controlului în Consiliul de Administraţie (CA) şi prin privatizarea unei companii publice. Managerii firmelor-ţintă în mod frecvent caută soluţii pentru a se opune preluării. De acţiunile împotriva preluării pot beneficia acţionarii firmei-ţintă dacă firma ofertantă face o ofertă tentantă. Astfel, managerii firmei-ţintă se vor lupta pentru păstrarea locurilor de muncă. Uneori managementul rezistă, dacă îmbunătăţeşte politicile economice ale companiei. Acţionarii pot beneficia, în acest caz, chiar dacă preluarea a eşuat. Fuziunile şi achiziţiile reprezintă o alternativă importantă la strategiile de creştere internă a întreprinderii, deoarece se permite intrarea accelerată a firmelor pe pieţele externe şi obţinerea unei economii ,,de scală”, precum şi dobândirea într-un răstimp scurt a know-how-ului necesar pentru pătrunderea într-un nou domeniu de activitate. În acelaşi timp, prin aceste operaţiuni de extindere a afacerii, se oferă posibilitatea de a dispune pe loc de un personal calificat şi experimentat [1].