Este evident că o societate democratică funcţională nu poate fi privită fără un sistem al dreptului de proprietate. Totodată, sec. XX, mai ales după al Doilea Război Mondial, a cunoscut o serie de tratate internaţionale consacrate drepturilor omului care califică proprietatea ca fiind un drept fundamental al omului. În acest articol, vom încerca să abordăm unele dintre cele mai notorii teorii de justificare a dreptului de proprietate şi care sunt profund cercetate în literatura de specialitate străină, şi mai puţin tratate în doctrina naţională. Prezentul demers ştiinţific se va axa pe justificarea anume a dreptului de proprietate privată pentru că doar aceasta este în stare să creeze oportunităţi, să stimuleze competitivitatea şi îi oferă titularului independenţa necesară pentru autodeterminare, fiind incompatibilă cu conceptul de proprietate comunală. Iar lipsa acesteia contravine concepţiei unui stat de drept cu o democraţie veritabilă. Concomitent, când facem referinţă la proprietate, avem în vedere un sens mai larg decât cel inserat în Cartea a II-a a Codului civil. Din simplul motiv că tratăm un drept al omului, şi nu un drept subiectiv civil.  John Locke, unul din adepţii teoriei proprietăţii bazate pe munca omului, spunea că Dumnezeu a dat lumea oamenilor, iar fructele acesteia, în starea lor naturală, aparţin umanităţii [1]. Astfel, pentru a deveni bunul cuiva acestea, fiind comune în starea naturală, trebuie apropriate prin muncă, pentru că munca trupului, a mâinilor sunt ale lui, totodată omul are proprietatea exclusivă în persoana sa – a acţiunilor sale şi a muncii sale [1]. Totodată, apropriatorul nu trebuie să risipească bunurile şi să ia mai mult decât poate folosi precum şi pot fi apropriate prin muncă doar acele bunuri care sunt suficiente [2]. Revelaţia teoriei lui Locke constă în aceea că pune accentul pe muncă, care reprezintă o valoare, şi care trebuie răsplătită. Numai că, adaptată la o societate contemporană, răsplata se materializează printr-o remuneraţie bănească, denumită salariu, onorariu, indemnizaţie etc.  Teoria utilitarismului de provenienţă anglo-saxonă, care a încercat în sec. XVIII-XIX să fundamenteze dreptul de proprietate, pune în prim-plan utilitatea şi regula celei mai mari fericiri. Maximalizarea plăcerii reprezintă principiul de bază al utilitariştilor, iar tot ce ne ajută să atingem această ţintă sunt uneltele, printre care şi dreptul de proprietate. Proprietate nu este altceva decât o bază de expectative, expectativa de a stoarce anumite avantaje dintr-un lucru pe care îl posedăm, ca o consecinţă a relaţiei pe care o avem faţă de acesta [3]. Rolul central al utilitariştilor era securizarea aşteptărilor, în raport cu bunurile posedate, care conduc la plăcere şi în mod inevitabil creează stimulente. Totodată, resursele trebuie să fie plasate în mâinile persoanelor cu stimulente puternice pentru a munci din greu [4 p. 136]. Justificarea proprietăţii din punct de vedere economic are ca bază un calcul matematic rece, prin gândirea unui sistem de proprietate eficient. Teorema lui Coase analizează situaţia conflictuală în care părţile ar neglija soluţia oferită de lege şi ar ajunge la o înţelegere şi mai eficientă de alocare a resurselor. Coase ajunge la concluzia că cea mai eficientă alocare a resurselor are loc atunci când (i) costurile de tranzacţionare sunt zero şi (ii) drepturile (de proprietate) ale părţilor implicate sunt bine-conturate, iar rezultatele unor acţiuni legale uşor de prognozat [5 p. 19]. Mai mult Demsetz argumentează că într-o societate de drept interzicerea negocierilor benevole poate ridica costurile de tranzacţionare la infinit [6 p. 348]. Iar proprietatea se dezvoltă pentru a internaliza externalităţile, atunci când beneficiile internalizării devin mai mari decât costurile internalizării [6 p. 350]. Teoria personalităţii proprietăţii a lui Hegel constă în relaţia dintre om şi bun sau în întruchiparea voinţei omului în bun. Bunurile fiind neînsufleţite sunt lipsite de voinţă, iar omul în procesul aproprierii acestora îşi plasează voinţa în ele, devenind astfel lucruri personale. Prin această întruchipare a voinţei în bun omul îşi dezvoltă individualitatea, respectiv libertatea personală devenind în aşa fel o persoană liberă [7 p. 35].  Reieşind din aceea că personalitatea pentru Hegel reprezintă conştiinţa de sine şi voinţa liberă, proprietatea este actualizarea acestora care o fac uşor de recunoscut [8 p. 62]. Proprietatea devine un exerciţiu al personalităţii formată din voinţa care determină modul de folosire a bunurilor, prin urmare recunoaşterea proprietăţii presupune recunoaşterea personalităţii [9 p. 173]. Existenţa proprietăţii private ar putea fi justificată prin prisma autonomie şi libertăţii individului. Conceptul de autonomie presupune existenţa unei game adecvate de opţiuni. Analogic şi proprietarul are nevoie de un volum al împuternicirilor necesar pentru autorealizarea şi autodeterminarea care sunt limitate de interesul general. În aceste limite proprietatea îl face pe om să fie independent, trăsătură inerentă autonomiei. În viziunea lui Kant, toate fiinţele umane trebuie să se trateze nu ca simple mijloace, dar ca finalităţi în sine [10 p. 51]. Iar aceasta implică respectul unuia faţă de altul. Ceea ce înseamnă că pentru a beneficia de autonomie şi libertate prin prisma proprietăţii trebuie să respecţi autonomia şi libertatea, respectiv proprietatea, celuilalt. Proprietatea ca şi autonomia ar fi nepractice, dacă ar determina numai drepturi, deoarece acestea nu pot fi desenate în linii paralele. Iar elementul care le uneşte este respectul şi demnitatea omului. În acelaşi timp, ingerinţa statului în proprietatea privată nu trebuie justificate numai prin formula interes general şi justă compensare. Al treilea element care trebuie să echilibreze această formulă este dreptul la autorealizare şi autodeterminare, elemente intrinseci ale autonomiei şi libertăţii. Pornind de la ideea că într-o societate modernă proprietatea reprezintă unul din instrumentele necesare pentru valorificarea la maxim a potenţialului uman. În concluzie, putem reitera că conceptele de autonomie şi libertate, mai mult cu o încărcătură filozoficomorală decât juridică, justifică existenţa unui sistem al proprietăţii private care creează oportunităţi şi garanţii. Un sistem care asigură dreptul la proprietate, şi nu la împroprietărire.