Genul în creația jurnalistică: delimitări teoretice
Închide
Articolul precedent
Articolul urmator
992 66
Ultima descărcare din IBN:
2024-03-15 11:43
SM ISO690:2012
GUZUN, Mihail. Genul în creația jurnalistică: delimitări teoretice. In: Integrare prin cercetare și inovare.: Ştiinţe socioumanistice, 28-29 septembrie 2016, Chișinău. Chisinau, Republica Moldova: CEP USM, 2016, 2016, Vol.1, R, SSU, pp. 243-247. ISBN 978-9975-71-812-7.
EXPORT metadate:
Google Scholar
Crossref
CERIF

DataCite
Dublin Core
Integrare prin cercetare și inovare.
Vol.1, R, SSU, 2016
Conferința "Integrare prin cercetare și inovare"
Chișinău, Moldova, 28-29 septembrie 2016

Genul în creația jurnalistică: delimitări teoretice


Pag. 243-247

Guzun Mihail
 
Universitatea de Stat din Moldova
 
Disponibil în IBN: 15 aprilie 2019


Rezumat

Noțiunea de gen jurnalistic sau de gen gazetăresc nu s-a prea bucurat de atenția pe care o merită din partea autorilor de manuale în materie de jurnalism. Nu vom găsi articole în care ar fi tratat separat genul publicistic, nici în cunoscutul ,,Dicționar de media” [1], (Larouse), nici în ,,Dicționarul explicativ de jurnalism, relații publice și publicitate” [2], autor Cristian Florin Popescu. Iar definițiile termenului de gen, incluse în dicționarele explicative se referă în special la literatură, definiții care, evident, ne pot ajuta să înțelegem mai bine ce este genul jurnalistic, întrucât orice scriere jurnalistică, fiecare din genurile gazetăreşti, ca şi cele literare, constituie, de fapt, un act de creaţie. În Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), ediția a 2-a, revăzută [3], găsim următoarele definiții ale noțiunii de gen:,,...Diviziune obținută prin clasificarea creațiilor artistice după formă, stil, temă. ...Fiecare dintre diviziunile fundamentale în care se împart operele literare și care care cuprind creațiile asemănătoare prin modul de a reprezenta realitatea”. În teoria literaturii „genul trebuie conceput ca o grupare de opere literare bazată, teoretic, atât pe forma externă (metrul sau structura socială), cât și pe forma internă (atitudinea, tonul, scopul în general, subiectul și publicul cărora ele se adresează)” [4, p.306], iar „genul literar reprezintă ...o sumă de procedee estetice aflate la dispoziția autorului și care sunt inteligibile pentru cititor. Scriitorul bun se conformează în parte genului așa cum există, și în parte îl lărgește” [4, p.311]. În contextul celor expuse până acum, apreciem în mod deosebit eforturile întreprinse de grupul de autori ai volumului „Gen, text și discurs jurnalistic” [5], care și-au propus în primul rând „definirea conceptului de gen jurnalistic în cadrul unei teorii a genurilor de discurs” [5, p.10].Generalizând mai multe interpretări ale noțiunii de gen jurnalistic, propunem și noi o definiție a categoriei de gen, care, în viziunea noastră, corelează cu exigențele moderne față de prestația massmediei: Genul ziaristic este o grupare de scrieri publicistice care au trăsături comune în ceea ce privește tema, modalitatea de exprimare și de expunere (de relatare), de prelucrare a informației și a opiniilor despre ea, asemănătoare ca stil, ca formă și ca manieră de prezentare a mesajului/ conținutului/ faptelor și ideilor. Astfel, putem concluziona că genul de presă este o categorie de prezentare. Prin urmare, ca și în cazul genurilor literare, putem vorbi de o formă externă (corelația dintre conținut și formă) și de o formă internă (atitudinea, tonul, stilul narațiunii). E logic să ne întrebăm: ce are o importanță mai mare – conținutul informației sau maniera, modalitatea, felul de prezentare a conținutului? Care este corelația dintre conținut și formă? Este clar: conținutul determină forma. Aceasta nu înseamnă însă că forma are o pondere nesemnificativă. „Sunt subiecte, remarca Tudor Teodorescu-Braniște, care nu pot fi tratate decât într-un roman de trei sute de pagini. Și sunt altele care nu pot fi expuse decât în trei acte de teatru... De ce? Pentru o mie de motive, a căror înșirare aici ar transforma această cronică într-o prelegere didactică! Ca exemplificare, am putea spune că o operație chirurgicală, într-un sanatoriu, poate fi un formidabil capitol de roman. Dar nu poate fi – în niciun caz – un act de teatru... Sunt, adică, momente care pot fi rescrise în cuvinte, pe o pagină de carte, dar nu pot fi trăite în scenă, de câțiva actori – oricât de buni ar fi ei. Și tot astfel, sunt momente care impresionează când sunt redate pe scenă, de actori – dar nu produc nici un efet când sunt descrise în carte de autor” [6]. Este o observație care poate fi extinsă fără nicio rezervă și asupra produselor ziaristice. Prin urmare, pentru a realiza o ştire, un interviu, un reportaj, o corespondenţă etc., se impune nu numai necesitatea cunoaşterii profunde a vieţii, a realităţii ce ne înconjoară şi a proceselor ce au loc, dar se mai cere şi o abilitate de utilizare a anumitor mijloace şi modalităţi de prezentare a informaţiei, a textului, ce ar permite atingerea scopului pe care şi l-a propus jurnalistul, dar şi sursa de informare.Genul gazetăresc este „unealta de lucru a jurnalistului”. Genul poate fi privit și ca o potențială posibilitate ce se deschide în fața fiecărui jurnalist pentru a-și atinge scopurile propuse. Un ziarist este şi va fi pus, spre deosebire de reprezentanţii altor profesii, în cu totul alte dimensiuni, în alţi parametri ai competenţei şi ai performanţei profesionale. De ce? Să ne gândim la rolul mass-mediei în societăţile contemporane şi atunci o să găsim răspunsul la această întrebare. Iată de ce, atunci când ne referim la profesionalismul în jurnalism, termenul ca atare se află într-o dublă ipostază. El presupune o sumă de deprinderi tehnice, dar şi un ansamblu de valori etice. Ne referim, aşadar, la tehnicile specifice muncii de creaţie, dar şi la exigenţele morale ale jurnalistului, care nu pot fi excluse. În consecinţă, putem califica genul de presă drept o expresie a personalităţii ziaristului, o modalitate de afirmare a acestuia în lumea pe care o trăieşte, o „carte de vizită” a talentului său... Fiecare gen jurnalistic se caracterizează prin: (I) conținutul propriu-zis, mesajul ca atare; (II) anumite însușiri structural-compoziționale și (III) particularitățile sale lingvo-stilistice. De fapt, aceste particularități pot fi considerate concomitent și criterii de clasificare a genurilor jurnalistice. Este necesar să facem o remarcă esențială: în practica gazetărească nu există un hotar strict între genuri, de obicei ele au zone de interferență. În această ordine de idei, prezintă interes afirmaţia criticului literar și publicistului Vissarion G. Belinschii: „Arta, pe măsura apropierii sale de unul din propriile hotare, pierde treptat câte ceva din chintesența sa, absorbind din natura textului proxim, astfel că în locul unei linii de demarcare strictă apare o zonă, ce împacă ambele părți” [7]. Alegerea genului este o prioritate a jurnalistului, a autorului demersului publicistic. În anumite cazuri conducerea redacției îl poate mobiliza pe ziarist să scrie anume un reportaj, un interviu sau o relatare, de exemplu [1]. Să nu ignorăm și factorul subiectiv, ne referim la personalitatea jurnalistului, la experiența de viață acumulată, la competență, la ascuțimea spiritului de observație. Sunt semnificative în contextul celor spuse vorbele regizorului Alexandr Dovjenko: „Doi privesc în jos, unul vede băltoaca în care a nimerit, altul stelele, care se reflectă în ea” [8].Opţiunea pentru un gen sau altul mai depinde şi de tema abordată, de proporţiile problemei examinate, de esenţa, „greutatea” evenimentului relatat. De multe ori un eveniment important, „îmbrăcat” în hainele „modeste” ale ştirii, poate genera o largă rezonanţă în rândurile cititorilor... Şi viceversa, după ce lecturezi un articol de proporţii, un eseu, un reportaj bogat în mijloace artistice şi publicistice alese, impresiile sunt recrutate doar din zona regretului. Genul poate fi examinat și ca instrument de constrângere, „îl impune” pe autorul textului publicistic să lucreze într-o anumită manieră. Bunăoară, obiectivul activităţii jurnalistului intervievator este viaţa omului în societate, este individul surprins în toate circumstanţele posibile şi cu problemele ce-l preocupă. Într-un interviu, de exemplu, nu poate fi reliefată starea de lucruri din domeniul de cercetare în general, decât doar prin felul cum percepe această stare persoana intervievată (sau persoanele intervievate, dacă ar fi să ne referim la unul din tipurile interviului colectiv), persoană care, fiind provocată de întrebările care-i sunt puse, se deschide în faţa publicului. Ziaristul, evident, se va conforma acestor imperative. Actul de creaţie al ziaristului se finalizează cu realizarea unui text (mesaj), iar articolele alcătuite trebuie scrise. Astfel că ziaristul nu este „un oarecare care scrie la ziar”, dar este un individ pregătit, care cunoaşte şi stăpâneşte regulile de redactare gazetărească. Articolele de ziar au drept scop comunicarea exactă şi obiectivă, clară şi convingătoare a unor informaţii obţinute în urma documentării pe teren. Să nu uităm că textele publicistice nu sunt opere literare, prin urmare, trebuie să fie logice şi obiective. Apoi, putem spune că la redactarea articolelor de ziar se utilizează stilul propriu, care urmăreşte doar o singură funcţie – de informare exactă, operativă. Acest stil în jurnalistică mai este cunoscut sub denumirea de stil publicistic. Pe lângă faptul că autorul trebuie să dea dovadă de integritate şi obiectivitate, el tinde să scrie convingător, să nu fie plat şi plictisitor, să fie cât mai atractiv pentru cititor.