Singurele materiale pe care le avem la dispoziție pentru a stabili tabloul lumii în totalitatea sa sunt furnizate de diferitele părți ale lumii pe care o cunoaștem datorită experienței. Nu am ști să inventăm noi concepții care s-ar aplica exclusiv la totul, fără a fi sugerate mai întâi de părți. (William James, A Pluralistic Universe) Trăim într-o lume conjugată la plural. Nu ne putem face auziți și înțeleși dacă rostim un singur cuvânt, nu putem exista socialmente decât dacă interacționăm cu alți oameni, nu putem trăi 80 de ani mâncând un singur fel de bucate și nici nu purtăm o viață întreagă o singură haină. Pluralitatea și diversitatea fac parte din cotidianul nostru, dar, așa cum se întâmplă cel mai des, noțiunile în sine interesează puțin spre deloc, ele fiind utilizate în mod automat și considerate o normalitate. În acest sens, pluralismul, aparent un cuvânt cunoscut la auz, are și el o istorie lungă și interesantă, iar utilizarea lui în diferite tandemuri (pluralism politic, religios, cultural, etnic, lingvistic, economic, și mai nou, pluralism mediatic) îi aprofundează și mai mult semnificația și valoarea. Așadar, ce înseamnă pluralism? Istoricul ungar André Reszler susține că „pluralismul nu este, de fapt, nici un fenomen recent, nici agregatul tradițiilor, al sistemelor de valori, al manierelor de a trăi și de a gândi diferite, și integrate într-o vastă structură constructivistă. El este prelungirea practică, prin amplificare și diversificare a unei acomodări istorice…” [4, p.16]. Altfel spus, oamenii, în procesul de evoluție a societăților, au simțit necesitatea de a cere, de a aborda și de a studia ceea ce cu timpul a devenit un adevărat fenomen. Cercetările efectuate de-a lungul timpului de către savanți din diferite țări și domenii de activitate și interes se referă în primul rând la pluralismul religios și la cel politic, apariția celor două dimensiuni ale fenomenului datând din cele mai îndepărtate perioade istorice. Primele referiri la noțiunea de pluralism vin totuși din sfera științelor exacte, de la cercetătorii din domeniul fizicii, astronomiei sau al chimiei, dar și de la marii filozofi care, se știe, erau foarte erudiți, adică aveau cunoștințe pluraliste în cele mai diverse domenii. Astfel, filozoful grec presocratic Anaxagora din Clazomene (500- 428 î.Hr) este recunoscut ca „părintele spiritual al pluralismului… prezentând lumea ca pe o uniune de părți disparate într-un tot compozit” [4, p.22]. Fără a utiliza cuvântul pluralism, filozoful german Friedrich Nietzsche sugerează, în lucrarea sa Știința veselă (1882), că fenomenul își are rădăcinile în religia politeistă din antichitate. Autorul vorbește despre societatea Greciei antice, care „inventa dumnezei, zei, eroi, creând astfel un număr mare de modele” și în care „niciun dumnezeu nu constituia negarea sau blasfemia altuia” [3, p.228-229]. În același context, autorul afirmă că anume în acea perioadă istorică apar „drepturile indivizilor, gândirea liberă și gândirea multiplă a omului” [3, p.228-229]. Gaston Bachelard (1884-1962), filozof și critic literar francez, îl completează pe Nietzsche spunând că „în filozofia antică, orice reducere a diversității substanțiale era întotdeauna văzută ca o pierdere a calității, sau cel puțin ca o dizolvare a calității complexe în favoarea unei oarecare calități considerată în mod arbitrar ca fiind simplă și stabilă” [apud 4, p.30]. André Reszler, în lucrarea Pluralismul. Aspecte istorice și teoretice ale societăților pluraliste, sugerează că aspecte esențiale ale noțiunii de pluralism în accepțiunea modernă trebuie căutate în decretul împăraților Constantin și Licinius din anul 313. Decretul acorda creștinilor „libertatea cea mai completă, cea mai absolută de a-și practica cultul” [4, p.39]. Documentul mai spunea că „este bine și rezonabil să nu refuzăm niciunui om, fie el creștin sau aparținând altui cult, dreptul de a urma religia care-i convine mai bine. Este demn de secolul în care trăim ca libertatea să fie completă pentru toți de a-și adora dumnezeul ales, și ca niciun cult să nu fie privat de onorurile care i se aduc” [4, p.22]. Dovezi ale existenței și importanței pluralismului încă din cele mai vechi timpuri sunt și discursurile unor filozofi (tot ei și susținători ai anumitor opinii politice), cum ar fi Themistius, Libanius sau Symmac (petiția luio Szmmac din anul 384 este considerată unul din primele texte fondatoare ale pluralismului). Mai târziu, teologul german Nikolaus von Kues (1401-1464) pledează „nu pentru o lume cu mai multe voci, dar pentru o pluralitate fără număr” [apud 4, p.26]. În A Pluralistic Universe (1909), filozoful american William James stabilește clar, pe plan filozofic și psihologic, trăsăturile unui demers intelectual pluralist marginalizat puternic de predominarea monismului [apud 4, p.14]. Pentru teoreticienii liberalismului clasic francez „pluralismul este, de rând cu libertatea, trăsătura distinctivă a societăților moderne” [4, p.21]. Noțional vorbind, filozoful german Christian Wolff a fost primul care a utilizat către anul 1720 termenul de pluralism, iar apariția sa în dicționare este mult mai târzie. Larousse, de exemplu, propune prima definiție în 1932, conform căreia pluralismul este „o doctrină filozofică ce interzice cercetarea unității legilor universale, deoarece în această lume nu există decât ființe multiple, individuale”. Dicționarul Littré din 1958 definește pluralismul ca pe un nume generic al doctrinelor (filozofice) conform cărora există o pluralitate de principii ireductibile. Le Robert din 1982 definește pluralismul ca: 1) o filozofie, doctrină potrivit căreia ființele sunt multiple, individuale și nu depind de o realitate absolută; 2) sistem politic care presupune mai multe organe de conducere. Același dicționar propune și sintagma pluralismul sindical [apud 4, p.19-20]. La o distanță de 30 de ani, Le Nouveau Petit Robert completează definiția dată pluralismului cu următoarele: „sistem care admite existența opiniilor politice și religioase, a comportamentelor culturale și sociale diferite în sânul unui grup organizat [2, p.1983]. Apariții similare a avut termenul și în dicționarele din Marea Britanie, SUA, Germania etc. Dicționarul explicativ al limbii române propune pentru pluralism, în varianta cea mai recentă, câteva explicații: „1. Doctrină care admite că realitatea include mai multe genuri de existență (principii, esențe) sau că există descrieri diferite ale realității. 2. Principiu al democrației care preconizează menținerea mai multor forțe social-politice (partide, sindicate, organizații religioase etc.) interpuse între indivizi și stat, ca o condiție și o garanție a limitării puterii, a funcționării democrației. Orice concepție care, într-un domeniu determinat, admite o multiplicitate de factori echivalenți, de principii etc. care nu pot fi reduse la unitate; stare de lucruri caracterizată prin existența acestei multiplicități” [1]. Așadar, istoria și-a urmat cursul, și limbajul utilizat de savanți a evoluat. Esența pluralismului însă, din punctul nostru de vedere, rămâne aceeași în 2016 ca și pe timpul lui Anaxagora din Clazomene. Tocmai de aceea, studierea evoluției noțiunii, dar și a fenomenului constituie o adevărată provocare.