Lingvistul Roman Jakobson distinge funcțiile limbajului deosebind șase funcții: „conativă” sau „persuasivă”, ce are scopul de a influența destinatarul; „expresivă” sau „emotivă” care transmite emoțiile; funcția „fatică” urmărește stabilirea și păstrarea contactului între emițător și receptor; funcția „metalingvistică” reglează discursul propriu; funcția „poetică” are în centru efectele de stil; cea „referențială” are ca scop transmiterea informației [2, p.73]. Prezintă interes opinia prof. Ludmila Zbanț, care subliniază împreună cu E.Axenti în articolul „Funcționarea inensemelor derivate în presă”, că e necesar a accepta faptul că textul jurnalistic se caracterizează prin co-funcționarea, practic, a tuturor funcțiilor limbajului prezentate de lingvistul R.Jakobson, fără care „s-ar rupe legătura dintre emițător (jurnalist) și receptor (cititor)”. Este de adăugat că reacția cititorului este o parte constitutivă a procesului de comunicare, prin urmare, este important ca „informația să circule în ambele sensuri” [4, p.502]. Articolul editorial, o categorie a discursului jurnalistic, reprezintă poziţia oficială a publicaţiei faţă de un subiect de actualitate şi important pentru public. Literatura de specialitate consideră acest gen ca fiind ,,coloana vertebrală” a unei publicaţii. De obicei, cel care îşi asumă responsabilitatea unui articol editorial este un jurnalist cu experienţă, din conducerea ziarului, cu reprezentare culturală şi generală aprofundată, un tip care are simţul umorului şi al ironiei. Este de adăugat că editorialistul are de ales dintr-o paletă foarte variată de tonuri, precum: umor, sarcasm, satiră, parabolă, parodie [5]. E lesne de remarcat că din cauza lipsei de alternanță între locutori, convențional editorialul face parte din genul monologal, prezentând textualitatea argumentativă asupra unei teme. Latura sa dialogică este asigurată la nivel global de intertextualitate și contextul discursiv (publicul și discursurile la tema editorialului), prin urmare, scriptorul interacționează cu celelalte discursuri la aceeași temă; și la nivel inferior (enunțare) se prezintă latura și interacțiunile semantice (cuvintele și semnificațiile). Articolul editorial este un discurs orientat către alte discursuri anterioare, dar și anticipate care reflectă același eveniment.Drept consecință, textul editorial este motivat semantic, editorialistul mizează pe reprezentările create în mintea locutorului său de sensul conotativ al elementelor intertextuale utilizate. Un editorial este dogmatic utilizând un limbaj cu o mulțime de asocieri conotative, fie ele pozitive sau negative; un limbaj destul de expresiv/emotiv, probabil, la granița limbajului hiperbolic cu prejudecățile scriitorului prezentate pe mânecă. Editorialul se deplasează spre persuasiune și părtinire și are menirea să influențeze opinia publică, să promoveze gândirea critică, și, uneori, motivează cititorii săi să ia măsuri privind o problemă. Reamintim, în același context, opiniile susținute de Ajai Singh și Shakuntala Singh, care menționează că autorul de editorial presupune că cititorul său are cunoștințe destul de adânci despre ceea ce prezintă scriptorul, astfel include lexic specific domeniului și nicio descriere a diferiților termeni tehnici utilizați în cadrul articolului, deoarece se mizează pe faptul că cititorul știe despre ce vorbește autorul. Editorialistul își alege deliberat cititorul său model, care este departe de a fi mediocru, înzestrat cu un spectru larg de competențe necesare pentru a percepe mesajul intertextual, ce creează efecte pragmatice de sens. În plus, prin prisma editorialului, cititorul este luminat, împuternicit sau ajutat în formarea propriei sale opinii cu privire la o problemă. În timp ce editorialul exprimă o opinie, ea nu este impusă cititorului. De reținut că un articol editorial este suficient de subtil pentru a face apel la bunul simț al cititorului informat. Sentimentul după un editorial este unul al profunzimii. Aceasta trebuie să creeze dorința de a-l citi încă o dată sau de a citi editoriale de același autor [1]. Intertextualitatea este modul în care textele interacționează pentru a crea semnificații sau, mai exact, pentru a produce conotații noi, chiar fără precedent, existența lor fiind condiționată de contextul pragmatic de comunicare. Conceptul de intertextualitate este folosit atât ca instrument de construcție utilizat conștient de autorul textului editorial, cât și ca un instrument folosit de către destinatar în procesul de interpretare a textului. În funcție de aceste criterii, putem afirma că editorialul este spațiul în care ambele aceste tendințe se conectează. Ținem să evidențiem că, pe de o parte, intertextualitatea îl face să interacționeze atât cu contextul lingvistic (intertextualitate orizontală), cât și cu cel extralingvistic (intertextualitate verticală), cu discursuri anterioare, dar și anticipate. Jurnalistul dialoghează cu discursurile pe care le citează și cărora se opune. Prin intermediul intertextualității, jurnalistul discută cu audiența sa, le propune liante pe care le așteaptă a fi valorificate, decriptate și interpretate, astfel limitând cercul celor inițiați în dialog. Editorialul nu admite „simpli asistenți”. Modificările de atitudini în conceperea raportului text–realitate, emițător–destinatar determină dialogismul articolului editorial. Prin urmare, intertextualitatea derivă din acest mod de gândire a lumii. Scopul utilizării intertextualităţii nu este acela de a oferi „modele” de scriitură sau tipare interpretative, ci de a dezvălui legătura profundă a textului cu factorii implicaţi în devenirea sa. Căci există în cadrul fiecărui registru scriptic şi forme ale discursului altuia, ascunse, semimascate, difuze. Există chiar texte care transformă exploatarea intertextualităţii în principiu al propriei lor generări. Pe de altă parte, intertextualitatea în editoriale se prezintă ca ţesătură de evenimente interrelaţionale. Consumând articolele editoriale, mii de oameni se leagă prin infinitele fibre invizibile. Ca rezultat al expunerii la aceleași mesaje transmise de editorialiști, oamenii ajung să împărtășească valori și reprezentări culturale similare și chiar să gândească prin informații și simboluri comune. Din perspectiva acestei realități, Victor Moraru afirmă că „mass-media pot fi considerate un adevărat „ciment social”, care apropie diversitățile și coagulează societatea contemporană” [3, p.7]. Afirmațiile semnalate supra ne conving că intertextualitatea participă totodată la inventarierea şi tezaurizarea, în interiorul editorialului, a dimensiunilor stilistice proprii tradiţiei culturale. Ea îşi asumă funcţia de actualizare a textelor anterioare prin „ajustarea” lor stilisticosemantică la sensibilitatea şi orizontul de aşteptare al cititorului său.