Deseori, vorbind despre categoria afectivităţii ca fenomen social, antropologii şi psihologii fac o clasificare clară a tuturor proceselor afective şi arată legătura procesului cognitiv cu declanşarea emoţiei sau a sentimentului. În cazul savantului A.Cosmovici, observăm scenariul unei înmormântări din Europa, la care nu se exprimă emoţiile, şi, pe de altă parte, angajarea bocitoarelor la funeraliile moldoveneşti [1, p.235]. Neexprimarea deschisă a emoţiilor la înmormântările din Europa o găsim comentată şi în monografia profesorului rus T.Larina despre categoria de politeţe. Distinsa savantă scrie că în 1998, aflându-se la Londra, a fost martorul situaţiei în care ghidul unei excursii prin oraş le povestea turiştilor despre funeraliile prinţesei Diana şi cu o deosebită mândrie accentua faptul că copiii prinţesei nu au plâns deloc, arătând că ei sunt cu adevărat englezi, ceea ce în cultura rusă ar fi fost considerat imposibil, considerând că oamenii aceștia au o inimă de piatră [2, p.100]. Aceste observaţii şi comentarii ale savanţilor au contribuit la întreprinderea unui studiu dedicat tabloului lingvo-cultural al emoţiilor manifestate de englezi în timpul funeraliilor. În calitate de material factologic de studiu a servit filmul englez „The Queen” [3], ce descrie evenimentele şi reacţiile atât ale membrilor familiei regale, cât şi cele ale publicului sau ale poporului britanic faţă de decesul prințesei Diana în august 1997. Stereotipic, britanicii sunt consideraţi un popor foarte rezervat şi distant care, spre deosebire de americani, nu-şi manifestă emoţiile în public, acest film însă arată că valorile general-umane devin prioritare în situaţii extreme, iar cele tradiţionale rămân pe planul doi. Filmul începe cu alegerea lui T.Blair în calitate de prim-ministru al Marii Britanii şi dialogul acestuia atât cu regina Elizaveta II, cât şi cu publicul care o deplânge pe prinţesa Diana în următoarele câteva zile după decesul ei. Prima scenă care presupune o reacţie emoţională din partea actorilor este cea în care familia regală este anunţată despre decesul prinţesei. În acest moment regina Elizaveta II doar exclamă: (1) Charles, isn’t it awful? Din acest enunţ este clar că regina e indiferentă şi exclamă această replică doar din politeţe. Charles, fostul soţ al Dianei, pe de altă parte, este şocat, acesta îşi manifestă emoţiile involuntar cu greu pronunţând fraza: (2) No, no …, răspunsul fiind însoţit de mijloace nonverbale precum un oftat adânc şi gestul de a se apuca de cap şi păr, ceea ce se asociază cu exteriorizarea conceptului de pierdere şi durere în limba universală a gesturilor. Ulterior în dialogul său cu regina, observăm ochii lui Charles plini de lacrimi, ce exprimă conceptul de durere şi scârbă. Faţa reginei e tristă, dar maiestatea sa este preocupată de nepoţi mai mult în acest moment, vrea să-i protejeze de televiziune şi presă. Familia regală pleacă din palatul Buckingham, ceea ce înseamnă că steagul deasupra palatului lipseşte.Între timp britanicii se adună în jurul reşedinţei reginei şi încearcă să exprime condoleanţe familiei regale, depunând flori, lumânări şi bileţele cu gânduri de încurajare, iar regina mamă îi va numi mai târziu (3) A band of hysterics with their candles that need help with their grief, ceea ce înseamnă că exprimarea emoţiilor în public nu se aprobă în Marea Britanie. Situaţia din ţară devine mai tensionată. Presa şi televiziunea sunt cele care toarnă ulei în foc, scriind (4) We have nothing from the Royal Palace. Lexemul nothing exprimând atitudinea indiferentă a membrilor din familia regală faţă de poporul care aştepta să fie susţinut de regina sa. Între timp T.Blair face legătură cu regina şi încearcă să o convingă să iasă în public cu un discurs. Regina este foarte reţinută şi calmă, susţinând că funeraliile prinţesei Diana vor fi organizate în mod privat şi nu public. Regina dă dovadă de (5) bunul simţ (common sense), care în concepția englezilor înseamnă chibzuinţă şi gândire trează, fără a fi însoţită de emoţii. Nefiind în stare să convingă regina să se adreseze publicului, T.Blair o face singur, enunțând foarte emotiv: (6) In her life sadly touched by tragedy, she (Diana) touched the lives of so many others. … she was the people’s princess. She will remain in our hearts and in our memories forever. Metafora life sadly touched by tragedy, epitetul people’s princess şi hiperbola din ultimul enunţ indică admiraţia şi respectul prim-ministrului faţă de persoana decedată şi consolarea publicului. Firea sensibilă a lui Charles şi spiritul emotiv al poporului francez este redat prin mărturisirile acestuia vorbind despre reacţia parizienilor la tragedia întâmplată prin mijloacele nonverbale atunci când cortegiul cu trupul neînsuflețit al Dianei trece pe alături: (7) They stood up, as we drove past in cafes, restaurants, removed their hats, this was Paris, one of the busiest cities in the world, in Palace they would prefer to see that this is a private funeral. Însă consiliul responsabil de pregătirea pentru funeralii decide să organizeze o înmormântare publică. Aflând despre asta, regina e foarte indignată, dar are grijă de starea sa emoţională şi doar pune întrebări scurte, care, de altfel, servesc în calitate de mijloace ce exprimă indignarea (8) I see. Was there anything else? (Faţa ei are o expresie de nemulţumire.) O altă scenă în care regina Elizaveta II dă dovadă de mare control al emoţiilor sale este în dialogul cu prim-ministrul, atunci când toată presa britanică comentează indiferenţa familiei regale faţă de tristeţea şi scârba poporului cauzată de decesul prințesei Diana. T.Blair sună regina şi îi sugerează să vorbească cu poporul, reacţia verbală şi cea nonverbală a reginei apare contradictorie, gesturile îi trădează anxietatea şi starea de nervozitate: (9) T. Blair: …I’ve been taking the temperature among the people on the street and the mood is very delicate. The Queen: So what do you suggest, Prime Minister? (Regina vorbeşte calm, însă mişcările rapide ale mânii cu care îşi şterge ochelarii indică altceva.) T. Blair: Flying the flag at half-mast above the Buckingham Palace and coming down to London the earliest opportunity would be a great comfort to people and will help them with their grief. The Queen: (Se enervează şi ridică receptorul pe care l-a pus jos anterior) there,…grief? Şi cu o tonalitate înaltă a vocii continuă: Do you imagine I am going to drop everything and come to London before I attend to my grandchildren who have just lost their mother? (apoi se calmează şi aproape în şoaptă explică cine sunt englezii, fiind foarte încrezătoare) I doubt if there is anyone who knows British people more than I do Mr Blair. Regina spune că englezii fac totul în linişte şi cu demnitate. Emoţiile nu se manifestă în public în cultura britanică, dar asta nu se referă la emoţiile personale ale reginei ca fiinţă umană şi regizorul o arată pe maiestatea sa ca o doamnă sensibilă atunci când ea vede cerbul pe deal şi apoi află că a fost împuşcat la vânătoare. Elizaveta II se duce să vadă cerbul ucis şi, atingând cu mâna rana pe capul lui, exclamă: (10) I hope he didn’t suffer too much, exprimând regret şi milă. Şi în discursul ei final adresat poporului britanic cu ocazia tristă a decesului Dianei, regina utilizează multe mijloace de exprimare a simţului de pierdere (sense of loss), precum disbelief, anger, concern, I say from my heart, dar acestea sunt doar mijloace verbale care nu redau starea ei adevărată. Expresia feţei reginei e nemişcată, fapt care vorbeşte despre valoarea falsă a cuvintelor pronunţate.