Odată cu intensificarea procesului de învăţare a limbilor străine, în anii 70-80 ai secolului trecut, au fost puse bazele predării şi studierii limbajelor de specialitate. Ca parte a didacticii, predarea limbajului de specialitate are la bază principiile teoretice expuse de către J.L. Austin în actele de vorbire, ,,care presupun utilizarea limbii în situaţii concrete de comunicare şi care conţin o intenţie comunicativă, într-un context determinat” şi în concepţia lui D.Humes privitoare la competenţa comunicativă, care este ,,orientată spre însuşirea particularităţilor discursive ale unei limbi în raport cu contextul concret de utilizare a acesteia” [3, p.256]. Prin urmare, obiectivul major al predării şi învăţării limbilor străine şi a limbajului de specialitate rezidă în dezvoltarea competenţelor de înţelegere (citire şi ascultare), vorbire (participare la conversaţie, producerea unui discurs oral, care presupune exprimarea şi argumentarea opiniei) şi scriere (exprimarea scrisă) într-un limbaj specific. Reprezentând o subcategorie a limbajului, limbajul terminologic include un sistem lingvistic specializat, menit să servească necesităţilor de informare, comunicare şi colaborare într-un anumit domeniu de specialitate, a căruia bază o formează terminologia, care, după Constantinescu-Dobridor [2, p.321], ,,reprezintă totalitatea termenilor de specialitate folosiţi într-o disciplină ştiinţifică, într-o ramură de activitate” sau, după cum afirmă Salager cu referire la limbajul terminologic medical, „acele contexte foarte frecvente, dependente de o anume topică, termeni folosiţi într-o specialitate medicală” [6].Predarea limbajului terminologic presupune o bună structurare şi organizare, pentru că ,,ştiind termenul, îi ştii şi locul în sistem, ştiind locul în sistem, ştii şi termenul” [apud 1, p.170], fapt care implică, din partea profesorilor, o bună cunoaştere a limbajului specializat, cu care studenţii, viitorii practicieni în domeniul medicinii, trebuie să se familiarizeze, pentru că însuşirea terminologiei medicale constituie baza unei comunicări şi colaborări eficiente în domeniul de activitate pe care şi l-au ales.  Învăţarea limbajului de specialitate într-o limbă străină implică o dublă responsabilitate din partea profesorului, aceasta din cauză că studentul trebuie să înveţe mai întâi limbajul social şi noţiunile de bază ale gramaticii şi abia după aceea să treacă la predare şi, respectiv, învăţarea limbajului terminologic.  Pentru viitorul medic, studierea limbajului terminologic este extrem de importantă, nu doar pentru selectarea şi înţelegerea informaţiei ştiinţifice, dar şi ca mijloc de comunicare cu pacienţii, cu viitorii colegi, cu asistentele medicale, iar pentru aceasta, viitorul medic trebuie să posede un limbaj medical bine pus la punct şi să utilizeze termenii în contexte adecvate.  În procesul de predare a limbajului terminologic, profesorul are rolul de consilier lingvistic, dat fiind faptul că formarea limbajului de specialitate rezidă în capacitatea viitorilor medici de a percepe şi de a utiliza corect în comunicare limbajul medical şi structurile specifice acestuia.  F. de Saussure susţine că ,,o limbă constituie un sistem” [4, p.98], iar acest fapt presupune şi o anumită organizare în proceseul de predare a limbajului terminologic, care determină profesorul să ţină cont de două aspecte: lingvistic şi metodic.  Aspectul lingvistic presupune selectarea textelor cu limbaj specializat, care să implice, din partea studenţilor, nu doar cunoştinţe în domeniul limbii, dar şi cunoştinţe în domeniul viitoarei specialităţi, contribuind astfel nu numai la dezvoltarea competenţei comunicative, ci şi a celei profesionale a studenţilor.  Aspectul metodic se referă la modul de prezentare a materialului, la tipurile de exerciţii propuse, la modul în care vor fi verificate abilităţile şi deprinderile lingvistice formate, astfel că textele alese şi care, în mod obligatoriu, se referă la ştiinţele medicale fundamentale,trebuie să fie autentice şi accesibile, pentru a corespunde nivelului de cunoştinţe de limbă şi de specialitate ale studenţilor; iar exerciţiile trebuie să abordeze probleme proprii stilului ştiinţific, de exemplu:  1) prezentarea şi organizarea materialului didactic, care presupune evidenţierea termenilor/noţiunilor-cheie, alegerea termenilor ce trebuie semantizaţi şi stabilirea procedeelor de explicare a acestora etc.; 2) exerciţii de comprehensiune a textului: a) traducerea adecvată a termenilor noi, răspunderea la întrebări; b) formularea întrebărilor care să aibă următorul răspuns; c) restabililea ordinii paragrafelor; d) continuarea enunţurilor etc.; 3) exerciţii lexicale: a) găsiţi perechea sinonimică/antonimică; b) familii de cuvinte şi utilizarea acestora în contexte etc.); c) numiţi care sunt părţile componente ale termenului medical epigastric şi numiţi semnificaţia acestora (epi – prefix însemnând deasupa, gastr- stomac, ic – sufix însemnând referitor la; d) explicaţi semnificaţia sufixelor -ectomie, -logie, -ită; e) exerciţii de ortografiere şi formare a termenilor medicali; identificaţi definiţia cuvântului (uniţi prin săgeţi noţiunea şi definiţia); f) alegeţi variana corectă de răspuns etc.; 4) exerciţii de verificare a cunoştinţelor: a) completaţi schema: celulă – ţesut ...; b) analizaţi imaginea, identificaţi părţile componente ale sistemului respirator etc.; scrierea unui dialog sau monolog, care are scopul de a activiza lexicul de specialitate şi de a dezvolta competenţa de comunicare, ce întruneşte componentele: lingvistică – abilitatea de a formula şi de a exprima fraze coerente, discursivă, referenţială, pragmatico-referenţială şi socioculturală. În concluzie, putem spune că însuşirea limbajului specializat, în general, şi a celui medical, în special, are loc prin atingerea următoarelor obiective:   obiectiv global (nonlingvistic) – folosirea limbii în activităţi profesionale, de exemplu, selectarea informaţiei;  obiectiv funcţional – folosirea limbii în activităţi comunicative necesare, de exemplu, discuţia dintre medic şi pacient;  obiectiv specific – cunoştinţe lingvistice.  Aceste trei obiective au determinat importanţa cunoaşterii limbajului specializat şi în procesul de integrare în câmpul muncii, astfel ,,încât a face înseamnă a spune – ceea ce implică cunoaşterea codurilor comunicării profesionale pentru performanţa carierei” [6] şi realizarea cu succes a actului medical (discuţia cu pacientul, înţelegerea suferinţei pacientului, stabilirea diagnosticului şi a schemei de tratament). Or, îmbinarea competenţelor de comunicare într-o limbă străină şi a competenţelor profesionale demonstrează o dată în plus că orice situaţie de muncă este o situaţie de comunicare ale cărei elemente contribuie la succesul sau la eşecul activităţii.