Opusul geometriei euclidiene pe care o cunoaştem din şcoală este geometria fractalică. Dacă geometria euclidiană determină formele fixe ale figurilor şi corpurilor, precum şi situarea lor în spaţiu, geometria fractalică determină formele atipice, haotice şi încearcă să identifice structura lor. Etimologic, termenul ,,fractal” provine din latinescul fractus, care înseamnă frântură, ruptură în bucăţi. Un fractal este „o figură geometrică fragmentată sau frântă care poate fi divizată în părţi, astfel încât fiecare dintre acestea să fie cel puţin aproximativ o copie miniaturală a întregului” [3, p.18]. În studiul său, Benoit Mandelbrot, elucidând o atare geometrie, argumentează că „norii nu se pot aproxima prin sfere, munţii nu se pot aproxima prin conuri, coastele insulelor, mărilor şi oceanelor nu sunt linii continue.” [3, p.23] Formele neregulate, haotice sunt greu de descris şi de măsurat, iar teoria fractală ajută la perceperea, descrierea şi înţelegerea acestor forme. Teoria fractală este, potrivit lui Alain Boutot, „o teorie a fractuarului, a zdrobitului, a granularităţii şi diseminării, a porozităţii” [1, p.26].  În domeniul literar, geometria euclidiană se aseamănă cu ideea aristotelică a formelor pure, iar geometria fractalică se referă la operele din literatura modernă care conţin o ambiguitate a genurilor şi speciilor.  Un studiu interesant la acest subiect care îşi propune să ofere o metodă de interpretare fractalică a literaturii este Fractologia – prolegomene la o posibilă viziune fractală asupra literaturii, redactat de Dumitriu Titiuca şi Nicoleta Dascălu. Autorii analizează schimbările filosofice, sistemice şi ontologice aduse de teoria fractalilor. Această teorie, susţin autorii, aduce schimbări fundamentale în aceste domenii, în principiu datorită faptului că ne arată că, privite dintr-un anumit unghi, formele haotice pot fi de fapt integrate într-o formă complexă, greu vizibilă nouă. Mai mult, spaţialitatea fractalică se întinde la infinit şi chiar înlătură diferenţele dintre dimensiuni. Astfel, autorii afirmă că „microcosmosul este în mod esenţial similar macrocosmosului, iar cel din urmă nu este superior sau mai important decât primul” [4,p.26]. O distincţie la felul în care un text se poate raporta la interpretarea fractalică este aceea dintre literatura fractalităţii explicite (explorează direct teme fractalice) şi cea a fractalităţii implicite (fractalitatea este camuflată în compoziţie, personaje, cronotop etc.). Opera literară poate fi interpretată fractalic prin: lectură fractalică, naraţiune fractalică, descriere fractalică şi zoom fractalic. Lectura fractalică constă în analiza unor fragmente din text, iar concluziile pot fi extinse întregului text. Atunci când folosim lectura fractalică, suntem atenţi la detalii, la cuvinte sau idei care se repetă şi încercăm să le integrăm întregului text. Principalul avantaj al acestei metode este acela că tot ceea ce pare neimportant sau mai puţin important este integrat întregului, deci, spre deosebire de lectura tradiţională, avem şanse mai mari să ţinem minte detaliile şi descrierile.  O naraţiune fractalică este naraţiunea care necesită o lectură fractalică pentru a fi înţeleasă cu desăvârşire, sau acea naraţiune care foloseşte fractali în firul epic (cum face M.Cărtărescu în romanul Orbitor) sau în naraţiune (de exemplu, de fiecare dată când mai mulţi naratori narează diferit acelaşi eveniment, ca în romanele poliţiste ale Agathei Christie). Descrieri fractalice pot fi găsite cu uşurinţă în romanul Orbitor, în descrierea universului: „Cu toate acestea, universul nu este tot ce are loc, ci mult mai mult (…) de neperceput decât cu super-organul de simţ al gândirii, super-simetrii, structuri încolăcite în ele însele şi care anulează, la un nivel mai înalt, curgerea dinspre trecut şi viitor, dinspre tot spre nimic (…) Există o memorie universală, cuprinzând, stocând şi distrugând ideea de timp. Există Akasia, şi Akasia este salvatoarea universului, şi-n afara Akasiei nu e posibilă vreo speranţă de mântuire. Ea este ochiul din fruntea Totului, care cuprinde istoria Totului cu tot ce este, a fost şi va fi. În Akasia nu există moarte, nici naştere, totul este coplanar şi totul este iluzoriu. Toate evenimentele lumii şi fiecare particulă de substanţă şi fiecare cuantă de energie sunt prezente într-o lumină transfinită acolo, în Amintire (…) să detectăm Memoria Memoriei lumii, şi Memoria Memoriei Memoriei şi poate şi mai departe, în nesfârşire. Şi, dacă şi conştiinţa, devenită astfel de preştiinţă, s-ar mai răsfrânge odată în sine, ar fi în stare, ajunsă atotştiinţă, să se ridice deasupra acestei telescopări de memorii pentru a vedea miezul trandafirului ca un infinit de petale, păianjenul fermecător care ţese iluzia, modelând-o rapid în formă de cosmosuri, spaţii şi timpuri, corpuri şi feţe, cu infinitele sale picioare articulate” [2, p.58-59]. Zoom-ul fractalic apare în cazul rescrierii unor opere, de exemplu: când Borges rescrie opera lui Cervantes, putem spune că un zoom fractalic a fost aplicat lui Don Quijote, cu ajutorul lui Pierre Menard. Un alt zoom fractalic se referă la firul epic al naraţiunii, de exemplu, în romanul Moarte în Mesopotamia de A.Christie naraţiunea acestuia este bazată pe o serie repetată de zoom-uri fractalice, încă de la începutul romanului, când scena de-naintea crimei este narată pentru prima dată. După acest moment, vom avea o multitudine de narări ale acestei scene, pe măsură ce detectivul intervievează diferite personaje, care vor veni fiecare cu propia variantă. Naraţiunea se realizează de fapt prin zoom-uri aplicate acestei scene iniţiale, şi se sfârşeşte în momentul în care scena este completată cu detalii care lipsesc, iar criminalul este identificat. În acest moment, fractalul este complet. Zoom-ul fractalic ar fi, în consecinţă, procesul prin care un element este relevat într-un mod diferit şi la un alt nivel. Acesta poate apărea în firul epic, în descrieri, în rescrieri etc., de fiecare dată când ni se dezvăluie că un lucru are mai multe versiuni, niveluri sau dimensiuni. În concluzie, putem afirma că: la apariţia sa, considerat un component ciudat al matematicii, fractalul se impune astăzi ca termen atât în ştiinţele reale, cât şi în cele umaniste şi necesită a fi studiat cu atenţie. Fractalul este cheia pentru înţelegerea unor aspecte, laturi ale lumii, care la prima vedere par dezordonate şi ilogice. El generează o metodologie de tip fractalic şi îşi îmbogăţeşte treptat sensurile în funcţie de disciplina în care este preluat şi aplicat.