Explorată în anumite împrejurări, coordonarea juxtapusă este un mod de exprimare utilizat în sintaxă alături de sudarea cu jonctive. Fenomen caracteristic atât pentru propoziţiile subordonate, cât şi pentru cele coordonate, lipsa mijloacelor de marcare a tipurilor de relaţii este amintită uneori şi analizată, alteori, în câteva studii de specialitate. I.Rizescu nota în 1961 că „lucrările noastre de gramatică se mulţumesc doar să amintească existenţa propoziţiilor secundare neintroduse prin conjuncţii, fără să analizeze diferitele aspecte ale acestei categorii sintactice” [1, p.107].  Precizăm ab initio utilizarea câtorva noţiuni terminologice. Lipsa cuvintelor de legătură între propoziţii este numită în Gramatica Limbii Române juxtapunere, termen întâlnit şi în Grammaire des langues romanes (1900), ce aparţine lui W.Meyer-Lübke [Apud 1, p.107]. Al.Graur [1, p.107] utilizează subordonate paratactice în opoziţie cu cele hipotactice. J.Marouzeau şi alţi lingvişti folosesc termenul de asindeton [Apud 1, p.107]. R.Gougenheim întrebuinţează propoziţii fără morfem de legătură cu referire la subiectul în discuţie [Apud 1, p.107]. Fenomenul paratactic poate fi întâlnit la toate tipurile de coordonate. Propoziţii copulative paratactice: „Nimic nu-l înveseleşte, nimic nu-l trezeşte, nimic nu-l atrage.” (A.Schopenhauer) Copulative adversative: „Bogăţia sufletului este singura bogăţie; celelalte bunuri sunt bogate în dureri”.  Conclusive: „Adevăratele plăceri sunt pentru el numai cele senzuale: cu ele se despăgubeşte.” (A.Schopenhauer) În cadrul unei fraze cu propoziţii juxtapuse acţiunile şi stările descrise pot avea aspect terminat şi aspect neterminat. Din acest punct de vedere, acestea pot fi fraze cu propoziţii coordonate juxtapuse închise şi deschise (în care şirul de propoziţii coordonate juxtapuse nu se încheie). Închise, aşadar, sunt frazele în care şirul de propoziţii se încheie cu o copulativă introdusă prin şi, apoi [2, p.30]. Prof. A.Ciobanu observă: „Graţie faptului că frazele în discuţie pot conţine mai multe propoziţii (în principiu, un număr nelimitat), deseori derularea acţiunilor se încheie, se „vârfuieşte” printr-o propoziţie coordonată copulativă cu şi [2, p.325]. ,,Mă dusei degrabă acasă, îmi luai mandolina şi mă îndreptai fără ştire afară de Florenţa, spre Boschetto”. (Alecsandri V., p.19). În sintaxa vorbirii curente, elipsele de tot felul, lipsa diferitor verigi de legătură sunt suplinite de contactul nemijlocit dintre vorbitori [3, p.262]. Gradul înalt de emotivitate se intensifică datorită numărului mare de propoziţii exclamative şi interogative de diferite tipuri [3, p.263]. „Ah! acum, acum viaţa-i dulce şi nepreţuită; acum închipuirea mea saprinde; acum, o! Cecilio, te văd strălucind ca o stea în seninul limpeziu al ceriului; îmi zâmbeşti ca un înger de blândeţă, îmi faci semn cu mâna să te urmez…” (V.Alecsandri, Buchetiera de la Florenţa, p.12). Coordonarea prin parataxă e folosită de către scriitori atunci când simt nevoia de a se opri asupra fiecărui fapt sau detaliu ce formează tabloul general [3, p.265]. Frazele paratactice apar din necesitatea de a descrie înfăţişarea unui peisaj, a unei situaţii, a unui personaj etc., adică a unui întreg, ale cărui elemente componente sunt toate la fel de importante şi de aceea apte de a fi separate unul de altul, dar care, nefiind detaşate, toate împreună alcătuiesc un ansamblu fizic, psihic sau situativ [Ibidem]. Cu referire la peisajele create de Alecu Russo, Tudor Vianu nota: „Ele nu sunt concrete şi pitoreşti. Cântarea României ne aduce mai mult dovada sentimentului naturii decât a viziunii ei. Iar acest sentiment ni se impune mai mult prin însufleţirea generală a discursului decât prin imaginile pe care le găseşte spre a comunica” [4, p.42]. Criticul literar mai notează că „delicata organizaţie nervoasă a lui Russo, în care nu este simţ să nu vibreze, ne aduce în faţă imaginea unui om viu şi sensibil...” [4, p.43]: ,,Verzi sunt dealurile tale, frumoase pădurile şi dumbrăvile spânzurate de coastele dealurilor, limpede şi senin cerul tău; munţii se înalţă trufaşi în văzduh; râurile ca brâie pestriţe, ocolesc câmpurile; nopţile tale încântă auzul, ziua farmecă văzutul…” (A.Russo, p.150).  Atât propoziţiile coordonate, cât şi cele subordonate pot fi conjuncţionale şi paratactice. Printre propoziţiile coordonate paratactice, cele mai frecvente sunt copulativele şi adversativele. Unitatea sintactică a propoziţiilor juxtapuse este realizată prin mai multe mijloace: gramaticale, pauză, îmbinarea sensurilor lexicale ş.a. Lipsa conjuncţiei poate avea mai multe explicaţii şi necesită un studiu amplu.