Arhitect al unui tipar liric inedit, configurat de temperamentul şi fondul său afectiv modern, poetul Arcadie Suceveanu este devotat discursului elaborat şi utilizează toate strategiile unui creator de o remarcabilă cultură, un elitist cu frază elegantă şi profunzime ideatică.Aflat în angrenajele lumii moderne, el caută să descopere şi adevărata modernitate poetică, care „nu înseamnă a nega şi a detesta la modul teribilist şi fără discernământ orice formulă tradiţionalistă, valorile certe ce formează potenţialul literar actual”, dar presupune „corelaţia dintre tradiţie şi inovaţie, interacţiunea dintre aceste câmpuri de tensiune” [4, p.10]. „Sunt contemporan cu timpul vieţii mele, cu propria mea naştere, cu propria moarte, cu propria mea memorie” [4, p.11], afirmă A.Suceveanu în eseul Acelaşi Don Quijote. Evocată în ansamblu, poezia lui A.Suceveanu se află în relaţie simbiotică cu eseistica şi publicistica acestuia, iată de ce o lectură din perspectiva timpului comportă esenţe simbolistico-hermeneutice, pe care construim multiple configuraţii ale timpului obiectiv, generatoare de pulsaţii interioare şi „refigurări” ale lumii exterioare. Drept urmare, direcţia de cercetare aleasă în demersul nostru porneşte de la postulatul pouletian: „fiecare autor trăieşte, simte şi gândeşte conform unei temporalităţi, unei spaţialităţi, unei relaţionări cu realul care îi sunt particulare şi care sunt profund diferite de ale altor conştiinţe” [3, p.87], şi este raportată la conceptul de interpretare şi raţionalitate remarcat de criticul Paul Cornea care susţine că pentru a ajunge la o „încadrare” plauzibilă şi la o viziune „stereoscopică”, în stare să ne ofere nu numai itinerarul de suprafaţă, ci şi cel de adâncime al operei poetului, este necesară „combinarea contextului primar cu cel secundar” al scrierii unei opere [1, p.422], pentru care corespunde alternarea perspectivei subiective, interioare cu cea obiectivă, exterioară.  Astfel, desprindem ideea potrivit căreia „a elucida o operă în mod izolat, privită în sine, un discurs considerat în singularitatea sa, un eveniment extras din mediul său istoric constituie o gravă eroare” [1, p.422]. Şi Adrian Marino invocă constatarea precum că „artistul trebuie să fie al timpului său, trebuie să poarte în opera sa sigiliul timpului său” [2, p.51].  În cazul operei lui A.Suceveanu, conceptul de ,,spirit al timpului” presupune ideea precum că poezia se află sub semnul actualităţii: apare din impulsul necesităţii imediate, răspunde unor exigenţe ale timpului, tentează recunoaşterea contemporană, se vrea componentă a zilei de azi, martoră – mâine, întrucât „o lume nouă naşte un demers poetic nou, poetul fiind nevoit să îşi asculte şi să îşi priceapă timpul” şi asta pentru că „până şi în trăirile cele mai intime pot fi citite însemnele timpului de afară, anxietăţile, frisoanele apocaliptice ale fragmentului de timp pe care îl traversăm şi care se cheamă viaţa mea, viaţa ta, viaţa noastră” [4, p.6]. Timpul începe să fie măsurat distinct atunci când este pus în relaţie cu trecutul, cu memoria, aşa cum transpare în poezia Ruga fiilor rătăcitori. Sunt confiscate fără prea multe fasoane identitatea, cultura, istoria. Vorbim în acest context despre o guvernare a memoriei în imaginarul eului liric care se bazează pe înţelegerea timpului ca un timp ireversibil, istoric, în care memoriei îi revine un rol de liant între cele trei dimensiuni temporale. „Camuflat” în istorie, în timpul fluid al schimbării, eul liric condamnă „păgâna soartă” şi „hotarele din sânge”. Titlul, raportat la întregul conţinut, implică fenomenul miraculos al regenerării românismului în Basarabia, izbucnit pentru a stinge ceea ce s-a numit, îndreptăţit, o ruptură ontologică, obligă la un efort integrator, ambivalent, recuperând un timp care păstrează, prin memoria etnică, „ce zace în arhive” rădăcinile arheale româneşti, dar care, sub teroarea istoriei, e bântuită de o „conştiinţă sfâşiată”, a cărei temporalitate curge în sens invers, spre originar. Poemul-parabolă Neamul lui Iona este o mostră elocventă a timpului obiectiv, istoric perceput drept o nebuloasă monstruoasă, în care eul liric personalizat este unul colectiv, vocea unui „noi” îşi manifestă contrariat indignarea faţă de invazia „unui peşte mare” care „ne-a-nghiţit pe noi, peştii cei mici”. Eul poetic rămâne prins în dilema unor realităţi inacceptabile: timpul şi spaţiul conturat de „pântecele lui de peşte mare” – drept timp distructiv, ca factor al disoluţiei, de care fuge necontenit şi se vrea „vărsat în mare”. În aceste versuri, timpul poetic intertextualizează cu cel istoric, luând forma unei subversiuni estetice, astfel încât cititorul actualizează, sub vălul parabolei lirice, un timp definit istoric (Basarabia ţaristă / sovietică) drept unul al interacţiunii eului cu un orizont existenţial tragic, în care se trezeşte captiv, agresat, anihilat. Textul Cheia de boltă exprimă raportul temporal contingent – originaritate drept inseparabil imaginarului unui eu opozant, în virtutea unor trăiri afective ce transmit un „mesaj îndreptat împotriva denaturărilor social-politice” [5, p.114], şi care, gradual, ia forma „sentimentului de protest” împotriva celor care „au vrut, cu vârful cheii, / Să-mi schimbe poziţia ideii / Şi-a inimii, ce bate prea candidă”. Metafora cheii devine în acest text una simbolică pentru starea de răzvrătire a eului împotriva unei istorii alternative, contrafăcute, un timp al „furtului” de identităţi şi al suprimării eului ce „poartă (şi nu se vinde!) / Zidită-n trup – coloana vertebrală!”  Cu seria de poeme Jurnal de bord, A.Suceveanu profilează avatarurile momentelor de trecere în succesiunea secolelor pe „enclavele” unei temporalităţi brute. Preferinţa pentru jurnal este evidenţiată prin consemnarea scurtă, generică, sacadată, directă, telegrafică şi comprimată a faptelor: „Ninsoare obosită, uzată, iarbă aproape plictisită, / sentimente galvanizate, superproducţie, / viermi de mătase recalificaţi, producând nylon verde” (Jurnal de bord) sau „Cimitire de maşini, fluturi de nailon, lupi moralişti, / melancolii programate şi, ca o completare / sublimă, un cântec de leagăn pentru / micul computer…” (Jurnal de bord). Manifestată în ton confesiv, criza eului este, în versurile date, echivalentă cu dezagregarea imaginii omului, din care transpare un puternic sentiment de nostalgie a modernităţii, care acţionează în contratimp cu cel al dorinţei de păstrare a rădăcinilor. „Timpul mâncat de spaţiu”, „spaţiul ros de timp” (Emisferele de Magdeburg) devin astfel dovezi ale neîncrederii şi ale stării de incertitudine cu care se confruntă poetul în societate: „Legitimaţie de poet? Ca şi cum ai zice / adeverinţă de dragoste, paşaport de rouă, certificat de copilărie” (Jurnal de bord).  O altă proiecţie a temporalităţii obiective în opera suceveneană stă sub semnul meditaţiei în termeni discursivi la metafizica abstrusă a timpului sau a poetizării timpului în vaste şi complicate construcţii de imagini. Curgerea implacabilă a timpului este resimţită de eul liric pe diverse paliere ale existenţei sale, fiind raportată la identitatea eului, dar şi la alteritatea acestuia, consacrată de relaţia mamă–fiu ca imperativ al germinării maternale în cosmos, ca indiciu al fertilităţii generalizatoare: „Mamă, te respiră sarea unei mări cu malu-n ceaţă/ Şi rămâi tot mai puţină…/ (…) Şi te duci pe-un fir de rază, răsărind şa prag de lume,/ Şi te strig – dar mi se-ntoarce glasul frânt şi fără leac…” (Poem cu mama). Prinsă în montura ansamblului textual, metafora sării este una care potenţează semnificaţii revelatoare. Privită din punct de vedere existenţial, în pofida disperării umane exprimate la nivelul de suprafaţă al limbajului poetic, se sugerează în substratul semantic faptul că principiile naturii rămân într-un echilibru propriu de nezdruncinat. Poezia lui A.Suceveanu descinde din „spiritul timpului” şi este, în principal, generată de un „context secundar”, iar imaginea timpului obiectiv nu guvernează universul liric în stare pură, ci fiinţează ca un centru spre care converg alte modele ale temporalităţii, proiectate după anumite reguli de coreferenţă.