În lingvistica modernă sunt efectuate o serie de cercetări bazate pe principiul câmpului semantic şi, îndeosebi, este analizat aspectul său temporal. Teoria actului de vorbire e fundamentată pe teza humboldtiană despre limbă ca activitate îndreptată spre satisfacerea necesităţii de comunicare, exteriorizată în formă verbală. Ca unitate a actului de comunicare, este considerat procesul vorbirii, ale cărui componente elementare sunt enunţurile cu funcţie ilocutivă, prin intermediul cărora vorbitorul îşi exprimă o dorinţă, o rugăminte, un dubiu, un sfat, o promisiune, o propunere, solicitarea unei informaţii etc. Concepţia despre mijoacele convenţionale şi neconvenţionale în comunicare ne permite a analiza într-o altă lumină abordarea tradiţională a categoriilor vorbirii şi evaluarea lor din punctul de vedere al funcţiilor lor comunicaţionale. În legătură cu cele expuse, prezintă interes categoria de mod care ar avea o conotaţie deosebită din perspectiva comunicării. Referindu-ne la volumul şi aspectul semantic al categoriei date, remarcăm faptul că nu există o părere univocă referitoare la rolul semantic al acesteia. Este răspândită opinia conform căreia modul exprimă atitudinea vorbitorului faţă de realitate, faţă de conţinutul discursului, faţă de conlocutor etc. şi conferă o tentă emoţională relaţiilor, precum sunt reacţia emoţională, volitivă sau starea morală a locutorului. Pornind de la valorile semantice ale modurilor verbale, e cazul să subliniem că ele au la bază categoria valorii. În calitate de subiect al valorii modale apare vorbitorul, iar obiectul cuprinde diferite aspecte ce redau atitudinea faţă de realitatea înconjurătoare prin intermediul unităţilor de vorbire de ordin morfologic, sintactic, lexical sau cu îmbinarea tuturor mijloacelor menţionate supra.   Caracterul real sau ireal al acţiunii rezultă din actul predicativ prezentat de către vorbitor ca existent în realitate sau care nu există de facto, acţiunea interpretându-se ca potenţială, a cărei realizare depinde de multipli factori determinanţi. Cele expuse anterior reiterează importanţa cercetării raportului mod – modalitate. Potrivit părerii savantului rus I.Stepanov, modalitatea dezvăluie realitatea prin prisma locutorului, evidenţiind un anumit punct de vedere [1, p.241]. Vorbitorul este cel care poate să evalueze relaţia dintre subiect şi eveniment ca reală sau potenţială, exprimându-şi încrederea sau dubiul faţă de veridicitatea înfăptuirii acestuia. De aceea, ,,...este necesar a stabili că nu este vorba despre aspecte ale realităţii, ci despre structuri impuse realităţii prin interpretarea umană”[2, p.178-182]. Din punctul de vedere al comportamentului gramatical, părţile de vorbire atestă o stratificare, în funcţie de distribuirea ,,cantitativă” după rangul cuvintelor, ţinând cont de ordinea descendentă a frecvenţei lor în limbă. E vorba despre identificarea câmpurilor lexicale, numite şi câmpuri semantice, concepte puse în circulaţie de către savanţii G.Ipsen şi J.Trier în prima jumătate a sec. al XX-lea. Conform teoriei câmpurilor semantice, o semnificaţie se manifestă doar în cadrul unui câmp. În contextul dat, este pertinentă noţiunea de ,,grupuri asociative” ale vocabularului /constelaţii/, reliefată anterior de către F. de Saussure, care emite o viziune asupra limbii ca un ansamblu de elemente în care se stabilesc ,,raporturi asociative”. ,,Asociaţii vagi capătă cuvintele sceptic, precaut, mizantrop, iscoditor”[3]. În planul asociaţiilor paradigmatice, cuvântul ,,lup” poate relaţiona cu: ,,,1. câine, câine-lup, 2. urlet, foame de lup, om rău etc.”. Observăm, aşadar, că vocabularul oricărei limbi încadrează grupuri de cuvinte în interiorul diverselor câmpuri semantice raportate la conceptele înrudite ale acestora. Relaţiile semantice sunt descrise în baza opoziţiilor semantice. Principiul opozivităţii este caracteristic atât nivelului lexical, cât şi celui gramatical, bunăoară, în cadrul categoriei gramaticale de timp.  În literatura de specialitate se utilizează frecvent termenii nucleu şi periferie, delimitându-se elementele ce posedă un număr mai mare sau mai mic de trăsături comune. Nu există însă un tip unic de câmp lexico-semantic, aşa cum nu toate cuvintele din lexic pot fi clasificate în câmpuri, ci mai degrabă este vorba despre părţile organizate şi stabile ale sistemelor respective. Microcâmpurile sau paradigmele lexico-semantice sunt analizate de prof. E.Coseriu şi denotă relaţii numite inclusive, ierarhice sau hipo-hiperonomice dintre semantica unor unităţi lexicale din componenţa unor câmpuri lexico-semantice.   Abordarea din punct de vedere tipologic a câmpurilor lexicale suscită numeroase discuţii. Cercetătoarea A.Bidu-Vrânceanu observă că ele ,,sunt nu numai mult mai numeroase, ci şi mult mai variate decât alte paradigme” [4]. Pentru o prezentare adecvată a diversităţii câmpurilor lexicale, e important a analiza cele trei tipuri de conţinut lingvistic: semnificatul, designatul şi sensul, ,,ca elemente şi procedee ale competenţei lingvistice” [ibidem]. Interpretarea corectă a semnificatului lexical presupune a deosebi ,,ceea ce se datorează cunoaşterii lucrurilor şi opiniilor cu privire la lucruri şi ceea ce se datorează limbajului” [ibidem]. Distincţia dintre cunoaşterea cuvintelor şi cunoaţterea lucrurilor se manifestă prin raportul între ,,spaţiul” lingvistic şi lumea obiectivă.  Iată de ce se va acorda o atenţie sporită distincţiei dintre dimensiunea semantică şi dimensiunea reală implicată în cunoaşterea semnificatului lexical. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie ,,opoziţia maremic în structura microcâmpului ,,aşchie–ciot–butuc–buturugă” unde vorbitorul ştie că ,,aşchie” este o parte mică dintr-un întreg, iar buturuga este o parte mare din întreg”[4]. În acest mod, dimensiunea semantică impune lumii o viziune a ei într-o limbă particulară, pe când dimensiunea reală se impune limbii prin experienţa aparţinând ordinii reale.  E oportună în acest context teoria lui Jost Trier cu privire la poziţionarea câmpului lexical în următoarea structură ierarhică: cuvânt –câmp lexical–limbă–gândire–realitate conceptuală–realitate ontică. Deşi susţinută de mulţi cercetători, această idee a fost supusă criticii, dată fiind imposibilitatea de a crea o imagine perfectă a realităţii. Totuşi, nu putem să negăm ideea că sistemul câmpurilor semantice ordonează gândirea, determinând elaborarea unor noi cercetări, menite a stabili influenţa limbii asupra gândirii. O contribuţie valoroasă în studiul teoriei câmpurilor lexicale o are distinsul lingvist E.Coşeriu, care analizează câmpul ca o paradigmă lexico-semantică în baza opoziţiilor semantice fundamentate pe trăsăturile semantice distinctive. Drept consecinţă, sistemul noţiunilor care reflectă modul de organizare a realităţii disociază componentele universului şi elementele lexicale printr-o reflectare şi sistematizare a psihicului uman, în funcţie de profunzimea cunoştinţelor noastre despre univers, iar ,,reţeaua de relaţii asociative a unui cuvânt nu e altceva decât un fragment din ansamblul nostru de concepte prin intermediul căruia reflectăm realitatea” [6].