În cele ce urmează ne propunem să argumentăm ipoteza că în procesul textualizării raporturile semantice de contiguitate au o funcţie dublă, similară modului de decodare a termenilor metaforei. În interiorul textului ele motivează echivalenţele, iar fiind raportate la contextul extralingvistic, ele validează categoria de adevăr al mesajului.  Demonstraţia o facem referindu-ne la procesul de creaţie contemporan, căci, vorbind despre ermetismul poeziei moderne şi marcând o perturbare în articularea tematică, determinată de discontinuitatea discursivă, cu repercusiuni simţitoare asupra transparenţei referenţiale din lumea operei, construim pârghia tematică prin raportare la contextul extralingvistic. De aici şi paradoxul ermetismului care se pretează la o deschidere interpretativă. „Dubletul indisolubil formă-sens, care se evidenţiază ca particularitate de limbaj într-un text literar constă în proprietatea unui semnificant de a dura, adică de a se oferi unei cunoaşteri infinite” [2, p.287].Ideea timpului instantaneu, antitetic, cuprins între viaţă şi moarte, a şirului evenimentelor întâmplate în acest timp îşi are suportul în puterea sugestivă a verigii metaforice busuioc – floare de tristeţe şi busuioc – floare de noroc, în poezia lui Vasile Romanciuc „Busuioc”.  Să urmărim textul: Busuioc la naştere,/ Busuioc la moarte,/ Floare de tristeţe,/ Floare de noroc.../ Viaţa noastră toată,/ Doamne, cum încape/ Între două fire/ Mici de busuioc? Mesajul e inteligibil în virtutea procesului de metaforizare ce s-a produs în conformitate cu legile textualizării, care nu însumează semnificaţiile cuvintelor şi enunţurilor constituente, întrucât semnificantul lor prim, legat într-un fel oarecare de nişte referenţi şi pseudoreferenţi, este aglutinat, fiind incompatibil cu organizarea semantică a discursului [1, p.113].  Mai întâi, se cuvine se facem câteva precizări privind folosirea busuiocului în cultul liturgic creştin. Originară din India, această plantă aromată a fost adusă în Orientul Mijlociu şi apoi în Europa, prin intermediul Drumului Mirodeniilor. Deja în secolul I î.Hr. era cunoscută în tot bazinul Mării Mediterane. Grecii, dar şi romanii, considerau busuiocul „iarba dragostei şi a fertilităţii”, o plantă sacră, înflorirea fiindu-i celebrată prin serbări şi adevărate ritualuri. Chiar şi originea cuvântului păstrat de limba română – basilikon/basileus are semnificaţia de „rege” sau „regal”. Popularitatea plantei în arealul cultural al Mării Mediterane, acolo unde s-a plămădit şi religia creştină, a făcut ca aceasta să pătrundă în practica noastră. În acest sens, tradiţia populară creştină a dat busuiocului un anumit simbolism. Din necesităţi practice, unele Biserici Ortodoxe naţionale precum Biserica Greciei, Georgiei şi a Ciprului folosesc crenguţe de busuioc verzi sau uscate la sfinţirea Aghesmei celei Mari, dar şi la Agheasma Mică. O precizare, totuşi, se cere de făcut. În rânduiala celor două slujbe amintite, busuiocul nu este un element indispensabil. Sfinţirea apei se face prin venirea harului Duhului Sfânt, invocat de rugăciunea episcopului sau a preotului. Folosirea busuiocului este legată de o necesitate practică – stropirea bisericii şi a credincioşilor cu agheasmă. Datorită cupelor pe care le are floarea de busuioc, această plantă este ideală pentru stropirea cu agheasmă, la care se adaugă mirosul frumos. Legat de acest aspect, mai există o întrebuinţare liturgică a busuiocului – în Duminica a treia din Postul cel Mare şi la Înălţarea Sfintei Cruci. Sfânta Cruce, împodobită cu flori şi busuioc, este scoasă în procesiune din Sfântul Altar, în mijlocul bisericii şi apoi rămâne spre închinarea credincioşilor. Nici în acest caz nu există o interpretare teologică, ci doar una pur practică. Dacă în practica liturgică busuiocul nu are o încărcătură sacră propriu-zisă, în tradiţiile populare nu lipseşte din niciun ritual. De la prima băiţă a pruncului, la nuntă şi în ritualurile de înmormântare, busuiocul are un loc bine stabilit, aproape cu valenţe magice. Întâlnirea dintre cele două cadre – liturgic şi popular – în privinţa busuiocului, se întâlneşte cu precădere în ajunul Botezului Domnului [6].  Revenind la textul poeziei, precizăm că conversia verbelor a muri, a se naşte, a se întrista în clasa substantivelor abstracte din primele versuri generează o înlănţuire de propoziţii nominative omogene cu caracter primordial de constatare şi constituie un suport logic pentru întrebarea retorică din finalul poeziei. Decisivă pentru interpretarea eficientă a exemplului nostru este clasificarea relaţiilor care au permis inducerea sensului metaforic. Necesitatea de a ieşi din cadrul interior al textului este dictată de incompatibilitatea sferelor semantice ale sememelor busuioc cu semul inanimat, pe de o parte, şi viaţă, moarte cu seme proprii fiinţelor, pe de altă parte, antrenate într-un complicat proces de creare a echivalenţelor. Deşi aparent intangibili, termenii astfel ordonaţi ai textului condiţionează interferenţa câmpurilor semantice ale lexemelor, care, influenţându-se reciproc, evaluează unele seme producătoare de nebănuite efecte de ambiguitate.  Vom încerca să demonstrăm că relaţiile de contiguitate sunt cele care condiţionează predicaţia metaforică. Semnalul care ne impune transcenderea metonimică într-o lume referenţială este vocativul Doamne prin invocarea tradiţiilor şi obiceiurilor caracteristice cultului creştin. Sistemul semnificaţiilor literare se caracterizează prin diversitate, deoarece integrează toată cunoaşterea, îmbogăţită cu atitudinea personal-afectivă. E un complex proces de relaţionare a poeticului cu dialecticul, fenomen descris de P.Ricoeur astfel: domeniul specific metaforei este semantica, iar al metonimiei – sintaxa, operaţia fundamentală metaforică este selecţia în interiorul codului, iar operaţia caracteristic metonimică este combinarea semnificaţiilor contextuale; metafora se plasează pe axa substituţiei prin relaţionări de similaritate, metonimia – pe cea a înlănţuirii prin relaţii de contiguitate [5, p.259].Verosimilitatea mesajului îşi află temeiul într-o serie de contiguităţi, iar în cazul nostru utilizarea busuiocului ca atribut de ritual pentru stropirea cu agheasmă a credincioşilor cu diferite prilejuri, inclusiv la naştere (botez) şi la moarte, e o motivaţie a ideii de noroc şi tristeţe în morala creştină, transparentă în construcţiile metaforice amintite. Plasarea neobişnuită a progresiei temporale a vieţii unui om între două fire de busuioc conotează durata regretabil de scurtă, esenţa iluzorie a existenţei umane. Termenii care presupun semul existenţă efemeră apar simetric în text: naştere şi moarte, noroc şi tristeţe, binarismul fiind confirmat şi de sintagma două fire mici de busuioc codificată în manieră mioritică. E un proces de condensare afectivă, de proiecţie şi reprezentare a macrocosmosului în microcosmos. În acest sens ni se pare oportună remarca lui G.Genette [3, p.287] că departe de a fi antagonice şi incompatibile, metafora şi metonimia se susţin şi se interpătrund, iar recunoaşterea celei de-a doua nu va consta în a alcătui o listă care să intre în concurenţă cu lista metaforelor, ci, mai curând, în a afirma prezenţa şi acţiunea relaţiilor de „coexistenţă” în chiar interiorul raportului de analogie: rolul metonimiei în metaforă. Şi, dacă anterior demonstram evaluarea mecanismului metaforic în procesul textualizării în virtutea relaţiilor de echivalenţă, prin exemplul analizat mai sus am încercat a ilustra influenţa relaţiilor de contiguitate asupra exercitării raportului metaforic, deci, implicit, şi asupra mecanismului de textualizare. E de reţinut aici şi observaţia lui H.Plett referitoare la metonimia textuală: „Ea constă în aceea că un semn textologic trece în locul unuia mai mic, proces în care, de regulă, semnul mai mare poartă trăsăturile (+particular), (+accidental), (+efect), iar cel mai mic – trăsături ca (+general), (+substanţial), (+cauză); urmarea unei astfel de proceduri este fărămiţarea unui nucleu semantic de text într-o multitudine de detalii [4, p.308]. Orice nouă exegeză pertinentă a unei poezii confirmă vitalitatea acesteia, relevând mereu valorile latente din text: o operă trăieşte atâta timp cât în structurile ei verbale licăresc semnificaţii noi.