Analizând traducerile poemului „Luceafărul” în spaţiul rus noi constatăm o evoluţie a interpretării textului conform resurselor lingvistice, influenţelor ideologice, cunoaşterii limbilor, istoriei şi culturii populare în forme fascinant-arhaice, de la simplă imitaţie a manierei arhaice a basmului românesc (traducerea lui Grigore Perov, 1975), formelor romantice occidentale (traducerea Mirimski – Kojevnikov, 1958, continuată în a doua versiune a lui Iurie Kojevnikov, 1979), până la o încercare de a interpreta poemul în mod psihanalitic ca o creaţie cu punctul genetic în inconştientul individual (traducerea lui David Samoilov, 1968), suplimentată de o viziune mai pragmatică contemporană (traducerea lui Alexandru Brodski, 1975). Pentru prima dată constatăm că în mult preţuita traducere de pionerat de largă circulaţie în România a duetului Mirimski– Kojevnikov n-au fost traduse două strofe din Eminescu, înlocuite de redactor cu a lor traducere cuvânt la cuvânt. Făcând comparaţie cu versiunile mai târzii, ne-am convins că acest moment nu era întâmplător, dacă luăm în cosideraţie înaltul grad de profesionalism al traducătorilor. Versiunele anterioare ale lui Kojevnikov, a lui Perov, Samoilov şi Brodski au arătat că aceste două strofe eminesciene au fost o adevărată piatră de obstacol din punct de vedere nu numai a polisemanticii cuvântului eminescian ci şi de ruptură dintre spiritul contemporan pozitivist de leagănul mitic şi poetic omenesc. Cu cea mai mare fidelitate s-a apropiat de marele poet român, un poet vestit rus David Samoilov, fapt care este o dovadă că un poet trebuie să fie tradus de alt poet. Intuiţia – condiţia sine qua non a talentului autentic de traducător a jucat în acest caz un rol principal. Luceafărul” rămâne trista poveste a scindării interioare a omului modern, turnată într-o formă derutantă prin aparenţa de simplitate a versului focloric şi prin tradiţionalismul înşelător a imaginii.