Opera literară – ca produs estetic – este un fapt social, rezultat din condiţii materiale, sociale şi instituţionale scriiturii. De-a lungul timpului, textul literar cunoaşte însă multiple perspective de interpretare care fie că percep societatea în strânsă corelaţie cu opera, fie că o analizează independent, ca pe o structură pur lingvistică detaşat de orice element exterior. Cert este faptul că odată cu studiile lui Bahtin, Mukarovsky sau Voloşinov se reabilitează dimensiunea socială a textului, ca ulterior perspectiva sociologică şi sociocritica să îşi asume acest deziderat în cercetare. Pornind de la ideile promovate de formalismul rus, Bahtin elaborează o teorie care se raportă atât la structura textului, cât şi la contextul în care este produs. Având la bază ideea că orice obiect este social, teoria dialogismului postulează instituirea unui dialog între texte. Ulterior, prin extensie, această teorie nu se referă doar la acel dialog dintre enunţuri dar şi la acel care se practică între autor şi destinatari, diferiţi locutori şi contextele de enunţare, dintre text şi societate. Cuvântul are încărcătură semantică, el este putătorul contextului din care a luat naştere, prin urmare, inserate în texte prin anumite procedee literare: citaţii, discurs indirect liber, referinţe de orice gen, ele trimit la contextul socio-istoric în care a fost creată opera. Intertextualitatea, având la bază noţiunea de dialogism permite această corelaţie dintre text literar-context social, care devine relevantă şi autentică. În consecinţă, aşa cum era şi firesc, atributul social redevine inerent actului artisitic.