O direcție însemnată în activitatea Institutului Social Român din Basarabia (1934-1940) a fost cercetarea monografică a satelor basarabene, devenită cu timpul „preocuparea științifică de căpetenie” a instituției. Adoptând, de la bun început, „atât orientarea programatică cât și metoda monografică” ale școlii sociologice de la București, Institutul a cercetat, în decursul celor aproape 6 (șase) ani de activitate, 6 (șase) sate basarabene: Iurceni (1935) și Nișcani (1936), jud. Lăpușna; Copanca (1937), jud. Tighina; Popeștii de Sus (1938), jud. Soroca; Vâprova și Dâșcova (1939), jud. Orhei. Studiile întreprinse au permis detectarea, în fiecare dintre satele supuse cercetăriii, atât a problemelor tipice satului basarabean din această perioada, cât și a problemelor specifice anumitor localități. Monografiștii au evidențiat problemele stringente, între care: problema mortalității premature a olarilor din satul Iurceni determinată de inhalarea vaporilor de plumb, component folosit la prepararea smalțului pentru oale, meseria fiind practicată casnic, în lipsa atelierelor amenajate corespunzător; problema degradării și dispariției unor importante monumente etnografice (între care vechea biserică din lemn ce data din sec.XVII, construcțiile din bârne, exemplarul unicat al celei mai vechi case din sat) și ale naurii (pâlcul forestier pitoresc) în satul Nișcani; problema pierderilor enorme de fructe suportate de producătorii din satul Copanca, regiune considerată pe drept cuvânt California Romîniei, neputând fi valorificate din cauza lipsei căilor de comunicație; problema pulverizării proprietăților funciare, problema lipsei de mijloace necesare pentru întreținerea Căminului Cultural, în satul Popeștii de Sus; etc., propunând soluții posibile și contribuind, în măsura posibilităților, la diminuarea sau înlăturarea lor.