Din 1991, poporul foloseşte cuvinte noi care le-a împrumutat de la alte ţări, cum ar fi: reglementare, privilegii, implementare, consens, imunitate şi aşa mai departe. Dintre toţi aceşti termeni, doar imunitatea pare să fi rămas la modă. Şi este normal, din moment ce ea defineşte dreptul democratic al parlamentarilor la liberă exprimare în exercitarea atribuţiilor lor. Justificarea acestei imunităţi [1] derivă din ideea că puterea legiuitoare trebuie să fie perfect independentă faţă de celelalte puteri în stat, ceea ce nu se poate obţine decât prin asigurarea celei mai complete libertăţi, în exprimarea opiniilor şi voturilor membrilor Parlamentului. De aceea, această imunitate este admisă în toate ţările cu regim parlamentar, fără nici o excepţie. Imunitatea parlamentară este un mijloc de protecţie a mandatului parlamentar faţă de eventualele presiuni sau abuzuri care s-ar comite împotriva persoanei sale; ea are scopul de a garanta libertatea de exprimare a parlamentarului or protejarea acestuia împotriva urmăririlor judiciare represive şi abuzive. Imunitatea protejează mandatul în sine, având caracter obiectiv şi imperativ; de aceea, ea nu constituie un drept subiectiv, la care parlamentarul ar putea renunța, nici un privilegiu, contrar egalităţii cetăţenilor în fata legii fiind consecinţa unui imperativ al statutului constituţional al parlamentarului din care face parte, precum şi al principiului potrivit căruia parlamentarii sunt în serviciul poporului. Aşadar, imunitatea parlamentară reprezintă o garanţie a exercitării mandatului, iar nu un privilegiu acordat parlamentarului ori o cauză de exonerare de răspundere penală.