Zidirea unei biserici și sfințirea ei are loc o dată la cateva sute de ani și marchează, in istoria unei comunități, un moment sfant și solemn prin care se aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru tot ceea ce s-a realizat și in același timp se cere harul Lui sfințitor ca această lucrare – ofrandă a clerului și credincioșilor – să fie sfințită. Ritualul de sfințire, complex și plin de simbolisme, este inspirat din mai multe evenimente biblice (din Vechiul Testament), in special: sfințirea chivotului (Exod 40) și sfințirea Templului lui Solomon (III Regi 8; II Cronici 5-7). Inainte de construcția unei noi clădiri care va deveni biserică, episcopul eparhiei trebuie să binecuvinteze eforturile comunității. După ce construcția s-a terminat, biserica cea nouă poate fi sfințită de către episcopul eparhiei respective, sau de către un delegat al acestuia. In practica sfințirii, intr-o nișă de la piciorul Sfintei Mese, se așază Actul de sfințire, care este un document ce atestă acest moment şi conține date despre lăcașul respectiv, anul sfințirii, numele episcopului care a săvarşit sfințirea, numele personalităților prezente la acest eveniment, dar și numele ctitorilor importanți. Pentru a rezista trecerii timpului, acest document se așază, rulat, intr-o cutie metalică tubulară și se acoperă cu ceară caldă. Păstrate astfel, aceste documente conțin mărturii importante privind viața socială și religioasă a unei comunități, așa incat uneori este necesară consultarea lor. Extragerea acestor documente, conservarea și restaurarea lor este un proces destul de dificil, hartia devenind friabilă și, uneori, suferind deteriorări biologice. Lucrarea prezintă cateva studii de caz, in care acte de sfințire de la inceputul sec. XX au fost recuperate, conservate și restaurate, permițand astfel, pe langă salvarea suportului material, obținerea de date importante privind istoricul comunităților respective.